„Sebastian” este, așa cum foarte bine a spus Radu Vancu pe coperta a IV-a a cărții, „un roman despre infernul legionar al anilor `30”. Ce implică acest lucru, o știm cu toții: legile antisemite date de statul român aflat sub dictatura antonesciană, delirul legionar din noiembrie 1940 (când se împlineau doi ani de la moartea „Căpitanului”, prilej de răzbunare împotriva celor care vărsaseră „sânge legionar”, dar și un fel de „noapte de cristal” în care legionarii au jefuit și ucis, acțiunile lor vizând în special Cartierul Văcărești, populat îndeosebi cu evrei), rebeliunea din ianuarie 1941, apoi Pogromul de la Iași din vara lui 1941, deportările în Transnistria și așa mai departe.

„Sebastian” este, așadar, și despre toate aceste atrocități comise în numele unei politici care viza nu numai deposedarea populației evreiești de bunuri sau proprietăți, ci și eliminarea lor fizică. Astăzi este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Pe 27 ianuarie 1945, lagărul nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau a fost eliberat de armata sovietică.  

Nu mi se pare nimic mai potrivit decât să redau, aici, câteva pasaje dintr-un interviu pe care l-am realizat când lucram la ziarul Ring cu dl Fulop Otto, fost deținut la Auschwitz și Birkenau și supraviețuitor al Holocaustului. Interviul integral a fost inclus în romanul „Sebastian”, ca un omagiu pentru suferințele victimelor Holocaustului.

„Marele dezastru din viața noastră a venit după 21 martie 1944, când Transilvania de Nord a fost ocupată de trupele germane. A urmat instalarea guvernului fascist și au fost luate o serie de măsuri antisemite foarte severe. Totul s-a petrecut în scurt timp. Ni s-a interzis părăsirea domiciliului, iar cumpărăturile ni le puteam face doar între orele nouă și zece. În plus, trebuia să purtăm obligatoriu steaua galbenă. Era o înjosire pentru noi.

„În aprilie 1944 au început să ne adune. Într-o dimineață ne-a bătut în ușă jandarmeria maghiară, care era însoțită de două-trei personalități locale. Ne-am sculat repede și ni s-a ordonat să luăm cu noi doar strictul necesar. Ne-au dus la școala din Miercurea Nirajului și ne-au băgat în niște săli de clasă. Am stat acolo cam trei zile și după aceea am fost duși la Târgu Mureș.”

„Pe 29 mai 1944 am sosit la Auschwitz. Era în zori de zi. Am coborât din vagoane pe o rampă împrejmuită cu sârmă ghimpată. Vedeam de la distanță siluete de oameni, dar nimic suspect însă. La un moment dat s-au deschis ușile vagoanelor și au apărut niște oameni care erau tot deținuți de acolo, dar care erau ținuți special pentru această funcție. Noi le ziceam «canada». Erau îmbrăcați în haine vărgate. Au început să țipe și să urle în germană, «Afară! Afară!», după aceea iar răcnete, «Loss! Loss!», adică «Mai repede! Mai repede!» Strigăte, împinsături, una pe peste alta am fost dați toți jos brutal din vagoane. Era o derută totală. Am fost încolonați, femeile au fost puse într-o parte, bărbații în altă parte. Am încercat, disperați, să ne sărutăm, să ne luăm rămas bun.”

„Nu era celași lucru Auschwitz cu Birkenau. Auschwitz a fost un lagăr de muncă, iar Birkenau lagărul de concentrare al Reichului. Acolo erau două posibilități: te trimiteau undeva sau te lichidau, în funcție dacă erai bun de muncă sau nu. Camerele de gazare erau numai la Birkenau. Distanța dintre cele două lagăre era de vreo șase kilometri. Noi uneori nu îi ziceam Birkenau, ci Auschwitz 2. Aici soseau trenurile, aici se făceau gazările. De fapt, singurul lagăr unde se făceau gazări a fost, din ce știu, Birkenau. Era o diferență foarte mare între ce era acolo și ce era la Auschwitz. Eu, în afară de lagărul B, care era de femei, am trecut prin toate lagărele.”

„Birkenau a fost eliberat cam pe 27 ianuarie 1945. Seara am venit pe jos până la Auschwitz, iar după două-trei ore s-a dat din nou ordin de plecare. Cred că venirea armatei sovietice îi punea în situația să ne ducă, pentru că erau interesați să nu mai fim prinși acolo. Auzisem că frontul fusese spart la Cracovia. Eram cu un băiat de la Târgu Mureș, care era cam de vârsta mea. Fuseserăm colegi la liceul evreiesc. Am pornit, așadar, pe jos până la Auschwitz. Era zăpadă mare, ger, iar pe parcurs drumul a fost, pe ambele părți, presărat cu cadavre. Toți fuseseră împușcați în cap. Eram însoțiți de soldați SS cu câini. Eram conștient că trebuia să rămân în frunte, pentru că dacă ajungeam la urmă mă aștepta soarta celor de la marginea drumului. Nu știu cum, dar am răzbit. Nopțile am dormit afară, dar am rezistat.”

Foto featured credit: http://www.partidaromilor.ro/sa-ne-amintim-27-ianuarie-ziua-internationala-de-comemorare-a-victimelor-holocaustului/

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment