Când toată lumea vorbește, mie-mi vine să tac. Deși acum mă aflu în plin paradox, fiindcă practic vorbesc scriind. Mă gândesc totuși că ăsta poate fi totuși un exercițiu al tăcerii. Să tac și să acționez când trebuie, asta mi se pare că ar trebui să fac.
Am trăit zilele revoluției în stradă, apoi manifestațiile de la începutul lui 1990 și mineriada din iunie, mineriada din 1991 (când a fost debarcat Petre Roman și a venit pe cai mari tătuca Stolo) și altele și altele și altele. Atunci nu eram în UE și în NATO, așa că democrația se afla cu adevărat în pericol. Și se putea destrăma din interior, fiindcă în noi era pericolul cel mare. Existau foarte mulți dușmani ai democrației în țară și și mai mulți nostalgici.
Dușmanii de atunci ai democrației voiau să vină un alt tătuca în locul lui Ceaușescu și lucrurile să meargă mai departe cum au fost. Și au găsit înlocuitorul perfect și l-am avut președinte în două rânduri pe Ion Iliescu și știm cum a fost. Și știm cum a fost și cu celălalt, care a fost învins de securitate.
Da, pe atunci democrația era într-un mare pericol. Cei care voiau integrarea în UE și NATO erau mai puțini decât cei care voiau „pacea”, chiar dacă sondajele de opinie spuneau în mod copleșitor cu totul altceva. Nivelul de ipocrizie era foarte ridicat, așa cum e și în ziua de azi.
Aud că se pune încă semnul egal între bătrâni și nostalgici. Mi se pare nedrept. Ce să vezi, timpul a trecut și tinerii din decembrie 1989 sunt acum sexagenari. La fel tinerii care au stat în stradă în aprilie-iunie 1990 la Universitate. Suntem bătrâni. Timpul nu iartă, știm bine asta. Suntem bătrâni, nu însă și nostalgici. Eventual nostalgici după vremurile când eram tineri și visam o țară ca afară. Da, și noi am avut visul ăsta.
Ce mi se întâmplă în momentul de față e bizar. Mi se pare că mă aflu într-o distopie. Cu toate astea, nu cred că democrația e în pericol. Avem de făcut un singur lucru, care ne este la îndemână: să alegem binele. Pe 22 decembrie 1989 s-a strigat în Piața Palatului „Vrem alegeri libere”. Am fost acolo, am auzit și mi se părea ireal și eram conștient că îmi puteam pierde viața pentru un lucru care în prezent pare banal.
Acum avem alegeri libere. Nu ne mai împușcă nimeni dacă mergem la vot. Dimpotrivă, putem face o plimbare plăcută până la secțiile de votare. E un exercițiu democratic, care poate fi făcut în tăcere.
Eu asta o să fac. O să tac naibii (publicitatea negativă e tot publicitate, iar numele lui C.G. e peste tot, abia asta mi se pare sinistru & distopic, fiindcă personajul e un impostor) și o să merg la vot. Ceea ce vă îndemn și pe voi să faceți.
