Zice bine Cristian Fulaș că ar trebui să ne mai relaxăm nițel și să strecurăm și un pic de umor în viețile noastre încrâncenate. Aș adăuga că ne mai trebuie și un pic de lumină, că prea e întuneric în anumite ipostaze publice. Știți cum e când ai senzația că ai lângă tine o prezență luminoasă. Te simți dintr-o dată mai bine, e ceva în aer care-ți priește, ești contaminat de bună-dispoziție până la exaltare, ai vrea să fii din nou copil și să calci într-o băltoacă de parcă n-ai avea nimic de pierdut, lumea e toată a ta, ești viu și preocupat să te bucuri de viață, chestiile importante mai pot aștepta.
Am fost aseară la Librăria Humanitas de la Cișmigiu fiindcă Narine Abgarian și-a lansat o nouă carte la Humanitas Fiction. Avusesem ocazia acum doi ani să realizez un interviu cu ea la primul meu FILIT. Aveam ceva emoții, mă întâlneam cu o scriitoare deja celebră, mă simțeam obligat din start să am o atitudine adecvată, să pun întrebările potrivite etc. Toată morga asta stupidă pe care îmi propusesem să o adopt – fiindcă deh, învățasem că reporterul trebuie să fie serios, deferent, atent la cele mai mici detalii, scorțos – a fost spulberată din primul minut al interviului de această femeie luminoasă care este Narine Abgarian.
Lăsând la o parte faptul că ne-am tutuit încă de la început (Narine mi-a zis cu accentul ei englezesc funny yeah, it`s ok, you can call me Narine – nu că accentul meu ar fi unul mai bun), Narine mi-a dat senzația că ne cunoaștem de multă vreme și că se bucură foarte mult că mă vede. Era relaxată, jovială, pusă pe glume și avea disponibilitatea de a-și schimba tonusul în funcție de subiectul abordat. Când am vorbit despre război s-a întristat, când am trecut la cartea ei (Din cer au căzut trei mere, Humanitas Fiction, 2021, traducere de Luana Schidu) a fost modestă și pe alocuri chiar autoironică.
Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost arhiplină aseară. Chiar am glumit când am postat fotoreportajul pe Facebook spunând că dacă din cer ar fi căzut trei mere n-ar fi avut cum să ajungă pe podea. Nu aveai loc să arunci un ac, parcă asta era expresia românească. În fine, ideea este că am făcut un balet periculos printre oameni și standuri și cărți așezate precar (exista pericolul ca vreuna să cadă cu zgomot în toată liniștea de catedrală a evenimentului sau, mai rău, să calc pe cineva pe picior). Misiunea unui fotoreporter în astfel de împrejurări nu e niciodată confortabilă, mai ales că te poți alege cu priviri îmbufnate și cu bombăneli înțepate când vrei să treci prin mulțime.
La un moment dat, asudat și aflat într-o echilibristică nefirească pentru un sexagenar, i-am făcut semn Narinei. Voiam să prind un cadru mai bun și să fac o poză reușită. Nu știu dacă m-a recunoscut – mi-ar plăcea să cred că da – în orice caz, mi-a zâmbit, mi-a făcut cu mâna și s-a lăsat fotografiată de parcă era la o ședință foto. Și atunci, în acel moment, am avut din nou senzația că mă aflu în apropierea unei ființe luminoase care, ca să mai scoată lumea din înțepeneală, a spus câteva anecdote care ne-au făcut să râdem și ne-au mai luminat chipurile.
Nu am nicio concluzie pentru acest editorial. Vă las pe voi să trageți ce învățăminte vreți. Ce vreau să adaug la final este că multă lume mi-a zis de-a lungul timpului că fac o treabă foarte bună cu O Mie de Semne. Inclusiv aseară am primit astfel de laude. Ce nu înțeleg este că – și cred că știți foarte bine că n-am pus niciodată un preț prea mare pe like-uri și chestii dintr-astea – postarea cu fotografiile luminoasei Narine Abgarian a primit până la această oră doar 12 aprecieri. Și am, țineți cont de asta, aproape 5000 de prieteni.
Am și eu, ca oricare dintre noi, unele frustrări. Le-am ascuns până acum fiindcă, în fond, în toată povestea asta nu este despre mine, ci despre literatură, cărți, autori și promovarea lor. Nu eu sunt important în toată ecuația asta. Ce mă deranjează este că munca mea nu e în realitate apreciată. Nu știu ce se defectează pe drumul ăsta de la emitent la receptor. Ceva e cu siguranță în neregulă. Aseară mi-am zis: dacă nici la evenimentul cu Narine Abgarian nu reușesc să atrag atenția, atunci când? E o chestiune la care voi mai reflecta și cu siguranță îmi voi ajusta aparițiile fotoreportericești în funcție de concluzii.
