E inutil să mai cred că lucrurile se vor schimba. Îmi doresc ca măcar să rămână așa, să nu fie mai rău, vorba românului. Văd că lumea se dă de ceasul morții că va ieși nu știu cine președinte în America și că asta va influența tot globul pământesc. E posibil să fie așa, nu zic nu. Dar nu cred că lucrurile se vor schimba în mod esențial pentru orice individ. E ca povestea aia cu salariul mediu: cifra e una incredibilă raportat la câți trăiesc de pe o zi pe alta. Și e cel mai probabil că e influențată de salariile galactice pe care le au unii speciali care asudă din greu la propășirea patriei.
Eu, cu ale mele. Eu, naivul. Eu, visătorul. Eu, nebunul care a crezut și încă mai crede în cai verzi pe pereți. Apropos de asta, în gimnaziu am avut o temă la științe naturale, anume să desenăm un animal la alegere. Eu am ales un cal, influențat de poveștile cu Winnetou și cu Făt Frumos. L-am desenat cum m-am priceput și eu, iar pentru că nu aveam prea multe creioane colorate (culorile vii și negrul se consumau cel mai rapid) în loc de negru am folosit un verde închis (cel care prisosea mereu). Ăla a fost calul meu verde pe perete, fiindcă profesoara a ales cele mai bune desene și le-a pus într-un panou improvizat cum se mai făcea la școală.
Ieri am scris o recenzie la una dintre cele mai frumoase cărți citite în ultimul timp. Am până acum pe omiedesemne.ro 46 de vizualizări. Pe facebook am primit vreo 22 de aprecieri. Dintre aceștia, dacă sunt optimist, să zicem că au citit cronica până la capăt cam jumătate. Probabil că ar trebui să mă apuc să scriu recenzii la cărți de gastronomie (nu mă pricep, dar zic și eu așa) sau la cărți despre pisici. Nu că aș avea ceva cu pisicile, doamne ferește, le-am iubit întotdeauna, nu atât cât am iubit caii, dar orișicât.
Așa că lucrurile băltesc într-o apă câlduță, cât a mai rămas de la canicula de astă vară. Nu vreau să spun că am pariat pe calul greșit, fiindcă aș da dovadă de ipocrizie. E alegerea mea și mi-o asum. Am optat pentru literatură și mă risipesc (asta ca să-i răspund lui Ovidiu Șimonca la o întrebare pe care mi-a pus-o la FILIT) pentru preocuparea asta care nu e lucrativă pentru toată lumea. De fapt, nu e mai pentru nimeni. E drept, unii au făcut o facultate și acum sunt profesori, publiciști, editori, redactori sau mai știu eu ce, așadar se poate spune că trăiesc cumva din literatură. Dar eu, cu o diplomă tehnică, fără facultate, am o meserie pe care n-o mai pot practica din motive colaterale. Așa că fac și eu ce-am învățat de-a lungul timpului, scriu recenzii pentru vreo douăzeci de inși. E bine și așa.
Dacă nu știți ce calcule își face un jurnalist cultural (autointitulat, să ne înțelegem) când iese în oraș la un eveniment, vă spun eu. De exemplu, mă costă 6 lei metroul dus-întors. Apoi, ca să nu mi se facă foame până mă întorc acasă îmi iau doi covrigi pe care dau 5 lei. Dacă sunt „în bani” îmi cumpăr o carte la reduceri, de regulă costă 10 lei. În total 21 de lei. Ei bine, mă gândesc ce puteam cumpăra cu banii ăștia dacă aș fi rămas acasă. Aș fi putut lua cam 6 kilograme de făină și câteva cubulețe de drojdie de 25g, care mi-ar fi asigurat pâinea pe o lună întreagă sau poate chiar mai mult. Asta e una dintre variante. Mai sunt și altele, dar vă las să vă imaginați.
Sigur că uneori, nu întotdeauna, primesc la evenimentul la care mă duc cartea care a fost lansată. Când mă uit la prețul ei mă ia amețeala. Iar atunci mă gândesc că da, cartea e bună, e importantă, o voi citi și voi scrie o cronică pe care o vor citi cam douăzeci de oameni. Dar, fie vorba-ntre noi, mai mult mi-ar fi folosit banii, deoarece cu ei aș fi cumpărat făină care mi-ar fi asigurat pâinea mai mult de două luni, ceea ce e o treabă, dacă mă-ntrebați pe mine. Din păcate, după ce o citesc, nu pot să toc cartea și să mă prefac că e făină. Așa că o pun în bibliotecă și aștept următoarea invitație la un eveniment cultural.
