Se vorbește în spațiul public despre sevrajul post FILIT. Da, e adevărat, și eu l-am simțit și îl simt încă, e uimitor cum aceste cinci zile cât a durat festivalul au lăsat în mine o dependență, nevoia de a fi acolo în continuare, de a simți adrenalina din timpul interviurilor sau emoția specială din Noaptea albă a poeziei.
Realitatea spune însă net că sunt acasă, în Biblioteca lui Gelu, că am revenit la rutina zilnică și că FILIT 2024 e deja în trecut, deși e o distanță de doar câteva zile, trebuie să mă trezesc din visul ăla frumos, va mai fi și la anul și va fi tot mai bine.
Mi se întâmplă ca după ce se încheie evenimente care se întind pe durata a câteva zile (cum au fost anul acesta Festivalul Astra Poetic, FILPB, Bookfest) să mă întreb: și eu ce mai fac acum? Pun mâna la falcă și cuget melancolic despre ce a fost? Suspin la gândul că rămân doar amintirile? Mă las antrenat în lenea cognitivă a sevrajului post-festival? Răspunsul e nu, în niciun caz!
Așa că singurul lucru logic pe care e musai să-l fac este să mă întorc la muncă. Nu e vorbă, muncă a fost și la FILIT, chiar dacă a fost parfumată cu boemia întâlnirilor sau cu dialogurile uneori funambulești din timpul interviurilor. Dar acum e altceva. Să lăsăm nostalgia în treaba ei și să consemnăm reportericește ce am făcut la FILIT.
O să încep cu penultima zi a festivalului, una foarte intensă, care s-a întins cam pe zece ore de muncă dintr-aia care te face să uiți de oboseală, de stres și de durerea din oase. Echipa O Mie de Semne, Mihai, Dan & subsemnatul, era euforică după interviurile de peste zi, așa că seara, în camera 507 a hotelului Unirea, când trebuia să vină odihna izbăvitoare, a hotărât că munca e cea mai bună relaxare și a transformat încăperea în platou de filmare.
Și nu vă imaginați că a fost, așa, o chestie de felul hai s-o facem și pe-asta. Nu, a început cu aranjarea aparaturii, cu reglaj de sunet & lumini, cu vocalize (eeeeee-o, eeeeeeeeeee-o) în stilul Freddie Mercury, de-or fi zis vecinii de palier că suntem o gașcă de rockeri beți. Și nu în ultimul rând cu idei bune, care ne-au motivat să schimbăm cumva rutina filmărilor anterioare și să facem ceva diferit.
A ieșit acest film de 15 minute, cu vocea mea obosită, cu întrebările provocatoare venite din regie, cu rememorarea activităților de peste zi, totul spus & făcut ca și cum ar fi fost o filmare în culise, o chestie cu camera ascunsă, fiindcă a ieșit un dialog foarte fain & foarte sincer, fără măști, fără inhibiții, fără sobrietatea din timpul interviurilor așa-zis oficiale.
Aveam părul ciufulit, șnurul de la badge îmi atârna inutil de gât, pulovărul era șifonat, poziția corpului relaxată de ziceai că semăn cu o statuie de ceară care se topește – de altfel îmi și venea să mă tolănesc în pat etc. Cu toate astea a ieșit cel mai fain filmuleț de când mergem la FILIT.
Sper că o să vă placă ce am turuit acolo, noi ne-am simțit bine, a fost reconfortant să știm că am făcut pentru voi un rezumat al activităților de peste zi (și nu doar atât), precum și gândul că tot ce s-a spus acolo, după ce am evacuat toate clișeele unei filmări profesioniste (atenție la discurs, morgă profesională, traiect logic al desfășurării), va ajunge la voi. Sper că vă veți bucura la fel cum ne-am bucurat și noi când am înregistrat, dintr-un singur foc, acest videoclip care a schimbat ceva în noi și ne-a făcut să înțelegem că, dincolo de toate standardele și regulile și metodica necesară, cea mai importantă rămâne naturalețea.
Dacă am reușit să fim naturali, ne vom bucura. Dacă nu am reușit, ne vom bucura că măcar am încercat și că am făcut-o nu în orice împrejurare, ci la FILIT, în camera 507, platoul nostru de filmare improvizat.