Daniela Luca m-a întâmpinat cu Pink Floyd din epoca post-Waters, A Momentary Lapse of Reason – eu zic că n-a fost nicio aluzie, chiar dacă am recunoscut ceva mai încolo că am și eu, din cauza vârstei, ceva probleme cu memoria.

I-am spus Danielei că mi-a plăcut mai mult The Division Bell și a fost de acord cu mine, Gilmour a transmis un mesaj mult mai impactant, cel puțin cu piesa aia extroardinară numită High Hopes.

Eram un pic tristuț că urma o ediție fără Claudiu Komartin (plecat prin perfidul Albion) și, în ultimul moment, fără Ana Toma, răpusă de răceală. Am fost totuși bucuros că Tramvaiul 26 a fost plin ca în zilele bune, așa că am avut totuși cui să-i spun câteva vorbe despre Mother și în fața cui să citesc câte ceva din cartea asta ciudată pe care am publicat-o în toamna anului trecut la Editura Paralela 45.

Gelu Diaconu & Florin Hălălău (foto: Daniela Luca)

Tiberiu Neacșu l-a înlocuit cu brio pe Claudiu, iar Florin Hălălău, generos ca întotdeauna cu modestele mele „creații poetice”, a spus cuvinte frumoase despre Mother. M-am bucurat să-l revăd pe Valeriu Mircea Popa, parcă mai discret ca niciodată, dispărut la final fără să fi apucat să-l salut. Am rămas cu regretul că n-am mai făcut câțiva pași împreună pe Calea Moșilor, în atmosfera de duminică seara a orașului… Nu-i nimic, rămâne pe data viitoare.

Deși nu prea s-ar cuveni, din cauza rolului meu un pic ingrat, de invitat și de cronicar în același timp, am să redau totuși câteva pasaje din discursul lui Florin Hălălău:

„Îi știu cărțile lui Gelu de la prima până la Mother. Am citit-o chiar înainte să apară pe hârtie, în volum. Îi știu poeziile, cum cred că și el mi le știe pe-ale mele, de o grămadă de ani. Volumul ăsta e puțin diferit față de ce-a scris până acum.

Este genul de roman-poem. De exemplu, a publicat Mihai Ignat anul trecut Frigul, la Nemira. E o carte cu personaje, cu intrigă, și se poate citi și ca un roman, și ca un poem fluviu.

Într-adevăr, „mama” asta, o „mamă” deasupra cuvântului propriu-zis, poate fi și un sistem represiv, și un fel de „big brother”, deși îi putem spune „big mother”, care plutește deasupra noastră și ne urmărește și ne dă peste mână când greșim.

E o carte care în mod normal ar trebui să aibă o carieră frumoasă.”

Monica Stoica

După mine a urmat lectura foarte sigură și apăsată a Monicăi Stoica (cu siguranță mai sigură pe sine decât mine). Pe alocuri, poemele ei au stârnit niște wow-uri foarte sonore dinspre bar, lucru care crea premisele unor foarte colorate discuții ulterioare, mai ales că temele erau destul de ofertante.

Sorin „Soso” Despot m-a luat pe mine mai întâi la mursecat prietenește, deși protocolul spunea că ăștia de-și prezintă cărțile trebuie săriți din schema comentariilor post-lectură. Dar a fost interesant ce-a spus Soso. Iată:

„Asta cu „mami” lovește foarte adânc în mentalul masculin, indiferent de relația pe care o ai cu mămica ta. Maniera în care pune Gelu Diaconu problema în textele alea pune în mod cert în ramă propria relație cu mama.

E o miză foarte mișto, una pe care ar trebui să o luăm mult mai în serios decât multe altele din poezia lui Gelu din anii trecuți. De bine, de rău, eu am simțit-o puternic pe-asta. Am simțit-o până în măduva oaselor.

Eu pe Gelu l-am identificat mereu ca pe un sensibil prin excelență și îi văd acum pentru întâia oară valențele masochiste și mai ales pe cele sadice. A reușit să imprime sadismul în textele alea.”

Sorin a continuat cu un comentariu și pe marginea textelor Monicăi Stoica, despre care a spus mai întâi că a făcut „un soi de demonstrație de virtuozitate poetică”.

„A fost mult lucru cu dicționarul pentru mine. Stăteam la bar și mă întrebam, wow, ce înseamnă asta?! Cam așa mi s-a întâmplat.

Pe lângă faptul că mi-a încercat vocabularul, e atât de demonstrativă poezia asta încât ratează la nivel de mesaj, când vine vorba de a transmite un mesaj poetic. Nu toate textele, evident, ci în mare, adică majoritatea.”

A urmat Radu Nițescu:

„Cred că mai ai puțin de lucrat. Aș vrea să văd mai multă legătură între poemele astea. Mi-ar plăcea ca pe măsură ce se desfășoară lectura să se lege cumva textele. Cred că ăsta e pariul pe care trebuie să-l pui. Dacă te adâncești tot mai mult în alte chestii care n-au legătură unele cu altele, mi se pare destul de riscant.”

Comentariile au fost închise de Iulia Popescu:

„Mie îmi place limbajul și îmi plac cuvintele pe care le folosești. Mi se pare un challenge foarte mare să ajungi să scrii niște cuvinte care se folosesc informal și să fie acceptate într-o operă scrisă.

Dincolo de chestia asta, pe mine m-au plictisit textele, pentru că în ciuda faptului că trăiesc în internet, sunt foarte multe lucruri care ar merita șterse.

În rest, este foarte mișto limbajul, dar poate că ar merita să fie ceva mai succint. Poate ar trebui să alegi cuvintele pe care le folosești și imaginea pe care vrei să o transmiți, pentru că atunci când vrei să transmiți foarte multe chestii, folosind cuvinte complicate, mi se rupe filmul, fiindcă nu înțeleg acele cuvinte.”

La final, Tiberiu Neacșu a spus sibilinic: „Asta a fost ediția cu numărul 196 a Institutului Blecher. Data viitoare, la ediția 197, habar nu am ce se va întâmpla.”

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment