Scutierii in Piata Universitati spre Amb SUA - 21 Decembrie 1989
https://www.buciumul.ro/2017/12/21/filmul-zilei-in-care-la-bucuresti-incepea-revolutia/00-scutierii-in-piata-universitati-spre-amb-sua-21-decembrie-1989/

La un an de la evenimentele din decembrie 1989 m-am dus cu un prieten în Piața Universității ca să aprindem câteva lumânări în memoria celor uciși în ziua de 21 decembrie și în noaptea care i-a urmat. Soarta făcuse în așa fel încât să nu ne întâlnim în acea teribilă zi în care, în sfârșit, după cinci zile de incertitudini și de vești contradictorii de la Timișoara, Revoluția se declanșa și la București.

În acel 21 decembrie 1990 Piața Universității mi s-a părut spectrală. Se întâmplaseră atâtea lucruri în anul care trecuse încât aveam senzația că totul se suprapune până la dizolvare. Circulația fusese blocată de autorități (guvernul lui Petre Roman a fost destul de permisiv în privința asta, probabil fiindcă premierul era legat „afectiv” de această dată din calendar) și așa a rămas până seara târziu, chiar dacă mai era doar o mână de oameni.

Într-un târziu am coborât împreună cu prietenul meu la metrou. Ne povesteam, fiecare, ce făcuserăm pe 21 decembrie 1989. La un moment dat am fost întrerupți de o femeie între două vârste, FSN gen, care ne-a admonestat reproșându-ne că spunem numai minciuni și că n-am fost acolo. Nu puteam să-i demonstrăm contrariul și nici nu avea rost să ne angajăm într-o discuție care, în fond, nu ar fi dus la nimic. Era așa de convinsă de „adevărul” ei încât am preferat să fim noi cei inteligenți și să renunțăm.

Chiar și acum, după atâția ani, mă revoltă modul agresiv în care am fost luați la refec de cucoana aia. Dacă aș mai întâlni-o aș ști, probabil, ce să-i spun. Poate că o făceam și atunci dacă prietenul meu nu mă îndemna să o las în pace. Dar acest prieten nu mai este printre noi și cred că fără el aș fi mai puțin echilibrat decât am fost atunci. Mi-aș pierde controlul, m-ar acapara furia, m-ar sufoca revolta.

Explicația e foarte simplă: adevărul nostru, cel valabil, teoretic incontestabil, este că și noi am fost în Piața Universității pe 21 decembrie 1989. Și noi am simțit suflul lăsat în urmă de TAB-urile care treceau vijelios pe bulevard. Am aruncat și noi cu ce am avut la îndemână după ele. Am înjurat, am fluierat, am scandat lozinci care mai apoi au fost ridiculizate de cei care n-au mai crezut că acolo a fost o Revoluție, ci o manipulare ordinară.

O fi fost manipulare, nu zic nu, dar haideți să vă spun și adevărul meu: n-am fost manipulat de nimeni să merg atunci, la jumătatea acelei zile, la scurt timp după ce mitingul de la CC se terminase, ca să strig „Jos Ceaușescu” și „Libertate”. Pe 21 decembrie 1989 m-am dus de capul meu, cu un alt prieten, care-mi era și coleg de serviciu, în Piața Univerității. Știam că venise momentul nostru, că trebuia să facem ceva. Și am făcut, fiecare cât a putut și cum s-a priceput.

Este adevărat că în jurul orei 12.30 – 13.00, la Piața Universității nu erau decât 100-150 de persoane. Spre după-amiază au fost ceva mai mulți, mai ales după ce manifestanții care fuseseră opriți la Piața Romană, unde se făcuse un cordon, ni s-au alăturat. Atmosfera era electrizantă. M-am îmbrățișat cu oameni pe care nu-i cunoșteam. Ne-am dat țigări unii altora, ne-am încurajat, am refăcut mereu grupul care era în „linia I” din fața Intercontinentalului, după ce TAB-urile treceau printre noi vâjâind și lăsând în urmă petarde bubuitoare.

Lucrurile astea s-au întâmplat ceva mai devreme față de momentul în care s-a făcut baricada. Au fost clipele alea decisive, scânteia care a aprins aerul volatil al Bucureștiului. Stăteam toți de câteva zile pe un butoi cu pulbere. Cei care au fost pe străzile Capitalei în zilele dinainte de 21 decembrie 1989, după ce s-a aflat de Timișoara, au simțit fizic tensiunea care plutea în aer. Mulți spun că dacă Ceaușescu n-ar fi făcut acel miting nu s-ar mai fi întâmplat nimic. Greșit, total greșit. S-ar fi întâmplat și fără mitingul ăla nenorocit.

Gândiți-vă câți oameni au fost la acel miting. Piața Palatului era plină. Există înregistrări, poze și așa mai departe. Toți acești oameni n-ar fi încăput cu siguranță în Piața Universității. Îmi amintesc că mergeam spre serviciu, spre Brezoianu, dinspre Izvor, și lumea fugea (la propriu) îngrozită, spre metrou. Doar câțiva nebuni mergeam împotriva curentului. Știam că s-a întâmplat ceva și că e momentul decisiv. Era deja care pe care. Eram și eu la fel de îngrozit că s-ar putea întâmpla orice. Cine spune că nu i-a fost frică în acele momente mănâncă rahat.

Și mă mai revoltă ceva, chiar și acum, după 29 de ani, când pentru mine vremea efervescențelor de genul ăsta a cam trecut: foarte mulți susțin că nu a fost Revoluție, că a fost lovitură de stat și așa mai departe. Probabil că a fost și o lovitură de stat, nu contest asta. Numai că atunci, pe 21 decembrie 1989, când oricare dintre cei care au fost în Piața Universității putea să o încaseze (prima victimă a fost cam în jurul orei 16.00, dacă-mi aduc aminte bine), s-a întâmplat cu adevărat o Revoluție.

De aceea, pentru noi, golanii de mai târziu, locul ăla a rămas sacru. Fiindcă este nu numai locul unde s-a aprins scânteia Revoluției de la București, ci și locul unde am trecut proba unei umanități pe care n-am mai regăsit-o niciodată după aceea. Cei 100-150 de oameni care strigau „Jos Ceaușescu” și „Libertate” în Piața Universității, pe 21 decembrie 1989, la prânz, au fost puținii care au avut curajul să iasă în stradă și să-și urle nemulțumirea. Zecile de mii de la mitingul de la CC au rupt-o la fugă spre casă.

Atunci nu m-am gândit, dar cam în asta a constat „solidaritatea poporului”. Doar o mână de oameni au avut curajul să vină la Universitate și să-și dea drumul furiei. 49 dintre ei au murit, iar mulți au fost răniți. Nu e de mirare că acum, în zilele astea poate la fel de teribile, când demnitatea oamenilor e călcată în picioare de un dement, lumea se ocupă cu sărbătorile.

Și atunci, în decembrie 1989, erau sărbători care veneau, Crăciunul și așa mai departe. Dar unde am fi fost în ziua de azi dacă am fi stat în casă și am fi făcut sarmale și cozonaci? Ar mai fi fost libertate? Ar mai fi existat tot ceea ce s-a făcut după 1989? Nu cred. Așa că, drag popor român, spor la sarmale și la cozonaci, că de Revoluție se ocupă mereu alții.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.