În volumul său de debut, intitulat mamifere subatomice[1], Vlad Beu scrie o poezie în care simbioza dintre visceral și virtual funcționează prin revizitarea insolită a biograficului, în cheie mnemonică și confesivă. Nu lipsește nici filonul reflexiv, care conferă discursului un aer ușor meditativ, însoțit de accentele unui expresionism sumbru.

În timp ce concretul sucombă într-o dimensiune a alienării societale și identitare, camerele fără interior devin în-locuiri ale unor trăiri, fapte sau apropieri de acele zone „subatomice” unde se află ființe obișnuite cu un trai crepuscular al cotidianului.

Cartierul pare spațiul adaptării la recluziune, iar obiectele, contururile sau întreaga existență se află parcă într-un continuu proces al deconstruirii. Apariția camerelor fără interior dezvăluie limitele unui joc virtual cu mai multe strategii, de-a realul și echilibrul mintal. Se potrivesc, în acest context,  vorbele  lui Jane McGonigal, care deschid ancheta dedicată jocurilor video din Dilema veche, afirmând că „realitatea este compromisă” iar „creatorii de jocuri video o pot restabili.” Realitatea, cea a cartierului bucureștean în care a copilărit poetul, pare concepută de către un creator butaforic, în urma unui dicteu automat: „dumnezeu/ a fost un programator/ leneș/ nu și-a bătut capul să implementeze/ să dea un sens, să lege firele/ acelor părți unde a presupus/ că nicio pată de lumină/ nu va ajunge vreodată/ I s-a rupt domnului de zonele periferice/ subatomice/ ca o camera fără interior/ dintr-un joc video/ poarta logică nu permite accesul -/ simplu decor”.   Expresionismul brutalist al cartierelor de betoane  dezvăluie un melanj paroxistic între imaginile onirice ale actului creativ realizat într-o corporație a creației și blocajul interior, aglomerarea de perspective sau afecte, prilejuită de această dimensiune carcerală a zidurilor și a întregii desfășurări citadine: „dar pe fluxul fecund al probabilităților minore/ ușa camerei se deschide/ ecrane albastre, siguranțe sărite/ panică în corporația creației/ acolo m-am născut eu/ între blocuri în cartiere în betoane în antenele parabolice/ creatorul meu a venit în grabă/ să meșterească ceva din mers/ văd partea neîncepută a realității” (la început (nu) a fost cartierul).

În acest spațiu bulversat unde concretul, rămas parcă fără direcție, este pus sub semnul îndoielii, afectele, destabilizate și ele, reconfigurează întreaga simțire în cheie dezumanizantă. Pe fondul anxios al trecutului apar portrete ale disperării, trăiri retractile, zgomote urbane, dar și presimțirea permanentă a prăbușirii: „revine emoția/ nediferențiată, crudă, ideală de la idee/ membrana universului servită-n sânge/ uite plânsul-punct-de-sprijin/ cuiul se stinge, tramvaiul îl urmează, toate direcțiile/ se opresc te ascunzi/ astupi gaura cheii cu gumă de mestecat/ începem acel cucubau între cel mai părinte/ și cel mai copil abandonat/ într-o superpoziție levitez clipa gard în gard cu prăbușirea” (cu un cui mai aproape de tine).

Adaptarea la mediul înconjurător presupune, ca într-un ceremonial insolit, o serie de manifestări care trădează o tendință histrionică, joculară, din partea poetului care nu face altceva decât fie să deturneze, să persifleze concretul, fie să caute o modalitate de a descoperi, de a restabili conexiunile cu realitatea. Apare, în mod paradoxal, nevoia stringentă de autocunoaștere fragmentară, dinamizată de o vitalitate intempestivă, care clatină universul interior: „scot din pălărie minuni discrete/ (asta mă caracterizează)/ găsesc pe straturile dinspre exterior curaj/ vitalitate/ o forță fundamentală/ nou-nouță/ care mă poartă ușor/ înspre cea mai luxuriantă/ siberie adânc în junglă/ pitit/ cu ochelarii reglați la rezoluța/ realității/ aștept întrebările!” (boschetăreli existențiale).

Visul este compus din „forma liniilor subțiri care fac noduri” ale unei firave stabilități, căci „țes o pânză nouă abia vizibilă” care învăluie protectiv întreaga simțire. Împrumutul de noi nume sau trupuri trădează nevoia de substituirea propriei identități cu alte forme non-identitare. Se produce o distanțare, o înstrăinare de propria persoană în interiorul căreia există un malaxor ce captează secvențe, impresii, apariții pe care le amestecă, le contorsionează, le transformă într-o pastă tenebroasă: „te-ai întrupat și iar întrupat/ ai luat nume și forme/ concrete efervescente intransigente/ forma căldurii paturilor suprapuse/ care unifică simțurile/ malaxând exteriorul nu mai era/ decât o pastă/ proaspăt ieșită din mașina de tocat carne” (insectar de vibrații).

            Prin prelungirea epidermei, corpul de fapt încearcă să capete concretețe, ieșind din sfera virtualului. Astfel își prelungește propria identitate, depășindu-și limitele sau incertitudinile. Memoria trebuie să armonizeze contrariile, în acest concret visceral, cu aspectul unui abator în care tandrețea devine o mască tot mai transparentă a cruzimii omniprezente: „din abator în abator/ în căutarea animalului iubit abandonat/ toporului o clipă o revoltă o lovitură de sine/ în prelungirea epidermei corpul își cultivă/ cea mai entropică imagine/ un organ virtual de suprafață/ un centru care colectează/ bisturiu tandru după bisturiu tandru taie/ guma de mestecat/ mestecată/ din amintire în amintire” (în căutarea animalului iubit).

            Imagini ale copilăriei dezvăluie, în mod constant, lipsa echilibrului sau a curajului celor din jur, oameni maturi, aparent ermetici și fragili, expuși parcă unei interiorități dezolante, casante. Însă, când te așteptai mai puțin, aceștia căpătau forța unei libertăți revigorante care, atunci când se manifesta, zdruncina totul în jur, în special realitatea sau emotivitatea, aducându-le sub spectrul mefienței și ale derizoriului: „sub greutatea elefanților/ sunt lăsat/ să-mi imaginez interiorul/ bărbaților la 40/ nu erau perfect exteriori/ în întuneric adânc/ înăuntrul lor un arici/ fragil orfan mofturos/ (cu alți arici la interior)/ încărca acele furiei în sângele bărbaților/ la 40/ dar nu mă las ușor păcălit/ îmi aduc aminte/ că ei înșiși erau liberul arbitru/ perfect egali cu forța care le mișca brațele/ o înțelegeau și stăpâneau/ o aveau la degetul mic/ pusă la punct în trecuturi/ de care nu se vorbea niciodată” (40 azi).

            Pe parcursul acestui volum, unul dintre cele mai captivante debuturi ale ultimei perioade, realitatea se întâlnește în mod fortuit sau voit cu virtualul, într-o continuă relativizare obiectuală și umană.


[1] Vlad Beu, mamifere subatomice, Tracus Arte, București, 2022.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.