Iubesc cărțile. E o declarație care poate să sune patetic, dar mi-o asum integral, chiar dacă mă pune într-o lumină ușor ridicolă. Îmi amintesc acum de gestul tatălui meu, când l-a sfătuit pe un puști, în tramvai, să folosească un semn de carte în loc să îndoaie colțul paginii. Și el iubea cărțile, dar era un alt fel de atașament, deoarece, fiind tipograf, contribuia efectiv la „nașterea” lor.

De când cu claustrarea asta a mea, singurul mod de a-mi „trăi viața” e legat de cărți. Sunt înconjurat de ele, îmi încălzesc atmosfera, le simt mirosul, pe alocuri ușor înțepător sau dulceag, după caz, le intuiesc nerăbdarea de a fi luate de pe rafturile bibliotecii sau de pe jos, unde sunt așezate în turnulețe inegale, sprijinite de pereți, una peste cealaltă.

După ce am terminat „Sebastian” mi-am propus ca doi ani să nu mai aud de scris (nu m-am ținut de cuvânt întru totul) și să citesc cât mai mult posibil. Nu la întâmplare, dar nici programatic, fiindcă trebuie să lăsăm loc și pentru spontan în viețile noastre. Când mi se sugerează anumite lecturi sau când primesc cărți (chiar azi a venit una, adusă de poștaș la ușă fiindcă „plicul nu încape în cutia poștală”) trăiesc un gen indescriptibil de satisfacție.

În combinație cu singurătatea mea de peste zi, când toți ai casei sunt plecați, lucrurile se așază perfect. Citesc ore în șir, smuls complet de pe lumea asta și scufundat în lumile imaginare (sau nu) ale volumelor pe care le parcurg. Singurătate & liniște, nu-mi trebuie nimic altceva. Ies rar din casă și, firește, mă încearcă unele regrete. Nu pot merge ca altădată la evenimente, la câte o lansare de carte sau pur și simplu prin oraș, să bat anticariatele și să răscolesc prin rafturi după cartea-surpriză.

Cel-care-citește-o-carte ar trebui să fie cel mai singur om de pe pământ. Ar trebui inventate adăposturi speciale, complet izolate fonic, pentru cei care vor să citească. Un fel de stabilimente pentru bookaholici, unde aceștia pot sta departe de zgomotul tramvaielor și al bormașinilor. Nu știu dacă într-adevăr cărțile ne fac oameni, știu doar că nu poți fi om (împlinit) dacă nu citești o carte. Toți avem nevoie de fantezie, de evadare din cotidian, de poezie, de o altă lume. Suntem prizonieri ai visului, ai închipuirii, ai fantasticului. Altfel n-am crede în povești, chiar și când vremea poveștilor a trecut.

Suntem oameni și, uneori, ar trebui să fim singuri. Singuri cu o carte în mână, fără televizor, fără telefon & alte device-uri, doar cu o lampă alături și cu liniștea care ne înconjoară ca o pătură călduroasă. Cititorul de cursă lungă care sunt crede în cărți, deoarece cărțile pot înlocui cel mai bun psihoterapeut din lume. E cel mai bun mijloc de a evada din realitate și de a lăsa fantasmele bune să ne ocupe partea aceea din creier care se ocupă de imaginar.

Iubesc cărțile. Restul e poveste.  

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment