E cumva trist, dar m-am obișnuit. Traseul e atât de repetitiv încât aș putea să-l fac cu ochii închiși. Dormitor – Biblioteca lui Gelu – Bucătărie – Baie și în ultimă instanță Balcon. Asta e țara mea deocamdată, bucata mea de beton pe care trăiesc. Îmi e dor să pun piciorul pe pământul ăla umed, de după ploaie, care miroase de te înnebunește. Sau pe gazonul unui teren de fotbal, chiar și cu smocurile din care mingea sare ca din colțul mesei. Știu că nu mai pot să joc fotbal, dar măcar aș pipăi cu talpa piciorului dreptunghiul ăla de care am fost atât de atașat în adolescență. Dar acum pot doar să visez la așa ceva.
Aparatul de fotografiat stă fixat pe stativul lui, acoperit de pălăria pe care o port în timpul filmărilor. E semn că n-am mai avut activitate, că nu m-am mai autoexilat în fața obiectivului. Prompterul – o bucată de carton pe care lipesc foile cu „scenariul” – s-a îndoit de parcă ar fi stat la căldură. Camera de filmat mă sperie, mă inhibă, chiar dacă sunt singur în Biblioteca lui Gelu când filmez. Devin timorat ca în fața unor tribune ticsite cu oameni care așteaptă să spun ceva. Îndărătul lentilei se află un polip cu mii de ochi, un Argus neobosit care mă așteaptă ca un păianjen într-un colț nevăzut al pânzei. Vibrația vocii mele îl pune în alertă, iar ochișorii ăia încep să clipească de parcă ar fi luminați în întuneric. Trebuie să mă pregătesc bine când mă hotărăsc să filmez. Mental, vreau să spun.
Cărțile stau cuminți în rafturile pe care se așază praful. Le mai scot pe unele din când în când, mai ales pe cele de poezie. Site-ul e un devorator de poezie, trebuie să fiu în fiecare dimineață pregătit cu ceva în aparență nou și surprinzător. Dar nimic nu e nou. Scot la suprafață poeme de care lumea a cam uitat și mulți sunt plăcut surprinși. Biblioteca lui Gelu are atâta poezie în ea câtă n-a visat niciodată Gelu că o să aibă. Este aeroportul meu, pista mea de lansare către altceva, către o altfel de lume. E portalul prin care evadez în fiecare zi. De-asta Biblioteca lui Gelu nu e o închisoare. Pot să plec oricând de aici, deși n-am ieșit din casă de o lună și jumătate.
În balcon am plăntuțele pe care le ud la două zile. O chestie agățătoare (a făcut niște buchetețele de flori albe incredibil de frumoase), câțiva lămâi (dar pot fi foarte bine portocali sau mandarini, habar n-am să-i deosebesc) și un măr. Da, un măr. E ca un bonsai deocamdată. Astă-iarnă am crezut că l-am pierdut, fiindcă în loc să-i dea în continuare frunze și să se înalțe, vârful i-a fost năpădit de un puf cenușiu care i-a anihilat creșterea. Abia după ce am rupt vârful ăla toxic a ieșit o tijă cu câteva frunzulițe fragede. Apoi tija s-a lungit rapid, de parcă ar fi vrut să recupereze timpul pierdut. Acum mustește de seve și are o culoare verzui-rozalie, de parcă mugurii ar sta să plesnească din ea. Dar încă nu are fermitatea unei crengi, deși parcă e mai frumoasă așa, cu fragilitatea asta care-mi amintește de propria noastră fragilitate.
Rutina e ucigătoare. Cărțile mă ajută mult, dar cât să citești și să muncești alături de ele? Televizorul e o bucată de plastic negru încadrat de o ramă de aluminiu. Lângă el, un avion de plastic cu sigla WizzAir și un BMW în miniatură, așa cum mi-aș fi dorit să am pe la cinci ani, plus Turnul Big-Ben din Palatul Westminster. Mă uit la el și mă imaginez plimbându-mă prin Londra în căutarea unui Pub. Nu, nu singur, ci alături de fratele meu, cel care se și ocupă de construirea acestor minunate machete. O face ca să treacă timpul mai ușor în izolare. E drept, el e acolo, în Londra, dar parcă diferențele nu mai sunt atât de mari. Când ești prizonier între câțiva pereți de beton tot într-un fel de pușcărie simți că-ți duci zilele.
Azi am trimis câteva răspunsuri la „Poșta redacției”. Am primit câteva feed-back-uri, majoritatea cu bun simț. Doar unul a fost un pic mai înțepat. Dar passons, m-am obișnuit cu toate, deși nu înțeleg de ce un tânăr poet, să zicem, n-ar tresări când cineva „născut mai de demult”, vorba lu’ tata, i-ar recomanda următoarele cărți din Biblioteca lui Gelu: „Introducere în poezia americană modernă”, de Serge Fauchereau, „ABC-ul lecturii. Ghid spre Kulthură” de Ezra Pound, și „Eseu asupra poeziei moderne”, de Alexandru Mușina. Ce-ar fi zis bietul Ion Monoran la treaba asta? Eu aș fi dat orice să am pe cineva care să mă fi îndrumat așa pe la 18 ani, să zicem. Poezia e treabă grea, dragilor – parcă Florin Iaru a zis-o. Dar nu era nevoie să o zică nimeni, fiindcă cine nu înțelege că poezia chiar e o treabă grea n-o să priceapă niciodată nimic.
Afară puștii bat mingea ca în vremuri normale. Se aud strigăte, înjurături, râsete, lovituri, discuții. O pasăre exotică fluieră și cârâie cât e ziua de lungă dintr-un balcon de vizavi. Nu o văd niciodată, dar știu că e acolo. M-am obișnuit cu ea, deși din când în când ar merita să-i lege cineva ciocul ăla și să o reducă naibii la tăcere. Dar să terminăm cu schemele horror.
Citesc „Toți copiii librăresei”, de Veronica D. Niculescu. Poate o să și scriu ceva despre, deși fierăstrăul meu „critic” are dinții tociți ireversibil. Mai e puțin și vine filmul de la ora 20.00, dacă o fi vreunul fără zombi & epidemii. Dacă nu, poezia e mereu aici. Cum ar putea fi altfel în Biblioteca lui Gelu?
