Întotdeauna există ceva bun într-o mare de incertitudine, de neîmpliniri, de existență marginală, de indigență și răutate. Am învățat asta de la Constantin Noica. Am extras mereu acest „bun” din tot ce e mai urât pe lumea asta. Nici în poezie nu am făcut excepție, fiindcă am căutat mereu să văd fie și o mică sclipire într-un poem care nu mi-a spus mare lucru. Așa a fost posibilă apariția pe „O Mie de Semne” a zeci de poeți care, poate, n-ar fi trebuit publicați.

Dar cine sunt eu să mă îndoiesc de existența poeziei în texte care la prima vedere nu trec de o anumită mediocritate? Mi-am asumat rolul nu de judecător, de instanță supremă, ci pe acela de mediator între ingenuitate și adevărata valoare poetică. Nu-mi place să desființez alți poeți, deși uneori s-ar putea să par infatuat, prost dispus sau, mai rău, infailibil. Când am un ton mai aspru încerc, totuși, să fiu constructiv.

De aceea îmi displace atitudinea drastică, nevoia de a demonstra o superioritate îndoielnică, propensiunea către discursul tranșant, ireverențios, emis cu tonalități dramatice, definitive. Îmi plac mai mult nuanțele, pentru că sunt balcanic. Poezia nu e un ceas elvețian, deși Ion Barbu poate că m-ar contrazice pe alocuri. Poezia are și perfecțiuni, dar și penumbre. De acolo de unde în aparență nu e nimic de văzut, poate să apară surpriza. Mari autori au scris la început mediocru. Din corespondența de tinerețe a lui Flaubert nu reiese deloc că va deveni stilistul de excepție de mai târziu.

În ultimii patru ani am trăit numai din literatură. E un fel de a spune, fiindcă dacă aș fi fost singur e cert că n-aș fi putut să o scot la capăt. Mi-am ales însă acest drum și nu voi renunța la el, indiferent ce se va întâmpla. De doi ani și mai bine am pornit proiectul „O mie de Semne” și am ajuns în acest punct în care aș putea spune că relația mea cu exteriorul s-a stabilizat. Suntem cunoscuți, avem o imagine, suntem apreciați, dar și contestați, ceea ce înseamnă că ne-am căpătat o identitate.

Sigur că, așa cum i-am spus mai demult lui Robert Șerban într-un interviu, merg în continuare pe sârmă. Totuși, am învățat să pășesc cu mai multă siguranță, fiindcă m-am obișnuit cu golul de sub mine. Am căpătat o oarecare experiență și nu mai resimt ca pe o catastrofă o posibilă cădere. Cât timp o să vă am alături de mine, pe cei care donați lunar pentru „O Mie de Semne”, va fi ca și cum sub sârma pe care pășesc nu e o prăpastie, ci doar câțiva centimetri. Nu mai am sentimentul că execut o echilibristică riscantă. Nu mai trăiesc cu spaima că totul s-ar putea prăbuși mâine.

Sunteți alături de noi lună de lună și vă mulțumim încă o dată pentru asta. Nu e locul pentru cuvinte mari, care ar putea stânjeni. Trăim vremuri ciudate, periculoase, cameleonice. Nimic nu e cert, nimic nu e stabil, totul s-ar putea destrăma de la o zi la alta. Anii din urmă au fost, cu toate astea, cei mai frumoși pentru mine. Pot să fac, în sfârșit, ce-mi place, iar lucrul ăsta n-ar fi posibil fără contribuția voastră.

Știindu-vă aici, pot să mă trezesc liniștit în fiecare dimineață, să vin la biroul din „Biblioteca lui Gelu” și să fac ceea ce fac în mod obișnuit. În felul ăsta viața mea are un sens. Iar dacă munca asta zilnică are și rezultate, înseamnă că nu e nimic în zadar. Astfel, incertitudinea din jur poate fi convertită în ceva bun. În poezie, de pildă. În poezia de zi cu zi de pe „O Mie de Semne”.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.