Împins de la spate de unele treburi personale, m-am încumetat ieri să-mi părăsesc vizuina și să fac o mică excursie prin centrul junglei București. Zi de vară târzie, uscată, prăfoasă, cu troleibuze agățate leneș de liniile de tensiune și cu călători semiadormiți ca în tramvaiele de altădată.

Am avut norocul să prind autobuzul 126, care este mai invizibil decât primarul sectorului 6. Se întâmplă o dată la câteva luni treaba asta, și nu e o chestiune legată de pandemie sau de cât de rar ies din casă, nu, fiindcă și înainte cam tot așa prindeam linia asta de autobuz care cândva circula foarte bine. Ca toate lucrurile bune însă, și aici s-a întâmplat ceva, o rotiță s-a gripat. Probabil că nu va fi reparată niciodată.

Odată cu încheierea lucrărilor de la suprafață ale metroului, porțiunea dintre Favorit și fosta stație Ho Și Min mi s-a părut una cumplit de aridă, străină de parcă pe aici tocmai a trecut un război de câțiva ani care a distrus vegetația și fațadele clădirilor, forțând municipalitatea să refacă zonele distruse. Mi s-a părut frapantă lipsa copacilor cu care fusesem obișnuit. Pe urmă, stațiile de metrou, prea apropiate de blocuri, au un aer SF față de cartierul ușor îmbătrânit. Par niște cuburi verzi ieșite din asfalt, din care te aștepți să apară niște omuleți, tot verzi, agresivi și nemiloși. Dar poate că sunt eu prea pretențios sau am o imaginație bogată.

La Eroilor am avut surpriza să constat că au eliberat fostul șantier de panourile de protecție. Parcul seamănă cu o țeastă rasă pe jumătate. Jumătate parcul vechi, cu arbori, vegetație etc., iar cealaltă jumătate rasă complet, cu parcele de pământ fărâmițat pe care trebăluiau, înarmați cu lopeți, câțiva muncitori cu veste portocalii fosforescente. Senzația de SF e prezentă și aici, fiindcă ouăle alea de sticlă și oțel prin care vom intra în stațiile noi sunt din cu totul alt film față de calea de acces veche, rămasă la fel ca în anii ’80.

Partea asta mi s-a părut încă și mai neprietenoasă decât precedenta, fiindcă șocul defrișării este mult mai mare. E atâta lumină sterilă în zona Eroilor câtă n-a fost nici pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Adică ce spun eu aici? Probabil că atunci erau mult mai mulți copaci. Voiam să spună că, în ciuda senzației de civilizație, locul pare străin și ostil.

Încă și mai străină și ostilă mi s-a părut strada Știrbey, fiindcă multe dintre vilele vechi, de patrimoniu, au fost puse la pământ, iar în locul lor au apărut turnuri cu etaje prea multe, care strivesc fosta arteră bucureșteană cândva pietruită, pe care mergeau tramvaie trase de cai, trăsuri cochete sau automobile de epocă. Totul a rămas însă în fotografiile vechi. Amestecul de acum – clădiri prăfuite, care stau să cadă, cu turnurile moderne, sedii corporatiste sau hoteluri amplasate ca un dinte de aur într-o gură plină de carii – mi se pare de un kitsch desăvârșit.

Ca să mă eliberez de senzația de înstrăinare, am luat-o agale prin Cișmigiu, cu gândul de a ieși în bulevardul Elisabeta aproape de Gambrinus. E clar că am îmbătrânit sau că ar trebui să ies din casă ceva mai des, mi-am zis, de vreme ce până și parcul mi s-a părut străin. Pe băncile delabrate, pe care le știu de când eram copil, stăteau bătrânei cu priviri pierdute, care purtau, ridicol, masca sub nas. O lucrătoare de la salubritate, cu tomberonul lângă ea, purta o conversație aprinsă la mobil, cu firele albe ale căștilor încâlcite în părul îmbâcsit. O femeie între două vârste și-a scăpat masca pe jos, după care a luat-o și a băgat-o într-o pungă de plastic. Nu știu ce a făcut cu ea. Sper că a aruncat-o la primul coș de gunoi.

Indicatoarele spre diferitele puncte ale parcului sunt mâzgălite cu graffiti. Câteva rațe plictisite înoată alene într-un iaz stătut, cu apa de culoarea valvolinei. Nici lacul Cișmigiu nu pare mai curat: e aceeași apă murdară, plină de frunze și de insecte. Lipsesc bărcile, ceea ce îmi dă iarăși o senzație de stranietate, de ceva nelalocul lui. Nici măcar tinerii pe trotinete, care trec în trombă, nu mă trezesc din moleșeala paseistă care m-a cuprins.

Bulevardul Elisabeta e încă și mai trist. Senzația că orașul te-a prins între zidurile lui, că trotuarele, cu pavelele care clămpăne îngrozitor și reflectă până la incandescență lumina, ridicând temperatura de la sol la cote insuportabile, au devenit înguste, necirculabile, ostile de-a dreptul poate și din cauza pistei de biciclete care le traversează șerpuitor, tăindu-le în două, e vie și deconcertantă. Tinerii trec la fel, vâjâind, cu bicicletele lor performante, dându-ți o permanentă senzație de insecuritate.

Nu te mai poți plimba în siguranță, nu mai poți căsca gura la verticala  clădirilor sau la vitrine, nu te mai poți pierde în traseul gândurilor, mergând pe pilot automat printre oamenii care, și ei, procedează la fel. Cândva, incidentele însemnau ușoare coliziuni între coate sau umeri, urmate de scuze reverențioase. Acum, riști să fii făcut una cu pământul de biciclistul sau „trotinetistul” îmbătat de viteză și de soare, sau de individul gros, tatuat, cu ceafa lată, căruia nu-i ajunge spațiul.

Intru, izbăvit, în Librăria Humanitas de la Cișmigiu, unde sunt întâmpinat ca de obicei de aerul răcoros, de spațiul generos, de rafturile ademenitoare. Sunt dezolat însă, fiindcă, în afară de librari, nu e decât o clientă care cere câteva lămuriri. Îmi iau plicul cu cele trei volume de la Editura Humanitas Fiction, promise de Ioana Iancu (mulțumiri!), fac o tură printre standuri, ca să văd  ce noutăți mai sunt, și plec cu aceeași senzație de înstrăinare și de tristețe nelămurită. Parcă ăsta nu mai e orașul meu.

Trec pe lângă fostele cinematografe Capitol, Festival, București și Central ca un vilegiaturist care vine pentru prima dată în București. În afară de zidurile pline cu graffiti, de pe care cade tencuiala sfărâmicioasă și pe care încă mai sunt lipite zdrențe de afișe decolorate, nu mai recunosc nimic, nici măcar locul unde, pe vremuri, era cinematograful Timpuri Noi. Clădirea fostului Hotel Cișmigiu a fost reabilitată și recompartimentată, iar „Timpuri Noi” pare să se fi dizolvat în neant.

Vizavi, clădirea fostei Eforii e împachetată în pânză înnegrită de ploi și de praf. Cândva, reabilitarea ei se va fi încheiat și, probabil, zidurile vor fi readuse la viață cu aceeași culoare nefericită a untului lăsat la soare. Un pic mai sus, intrarea în fostul cinematograf Victoria (mai nou, Corso) pare un portal spre trecut. Cine se încumetă să intre acolo nu se știe dacă nu va fi prins cumva într-o spirală a timpului și făcut definitiv prizonier.

Mulți dintre copacii care cândva făceau umbră sunt uscați, mineralizați. Practic, toată zona asta a fost supusă unui proces de deșertificare, care a făcut-o, cum spuneam, neprietenoasă, chiar ostilă. Pozele din perioada interbelică, cu oamenii plimbându-se pe Corso, par din alt film. Un film care în era digitală nu mai poate fi rulat. Zici că ești într-un București duplicat, pustiu, așa cum am auzit că există în China, unde s-au construit orașe cu zone care imită în întregime porțiuni din Paris sau New York, dar dezolant de pustii. Arta desăvârșită a kitschului.

Mă trag pe la umbră și evit platoul din zona statuilor, alt deșert de piatră care cândva era plin de verdeață. Nu mai am răbdare și bag mâna în plicul de la Ioana Iancu. Sunt trei cărți mult așteptate: Pastoralia, de George Saunders, Lungul zbor spre casă, de Alan Hlad și cireașa de pe tort, Băieții de la Nickel, de Colson Whitehead. Uit de ostilitatea orașului și simt că oboseala & tristețea au, în anumite împrejurări, medicamentul perfect.

Apoi intru grăbit la LibMag și mi se lipesc de mână două volume la reducere, Neastâmpăr, de Raymond Radiguet (tânărul prieten al lui Brâncuși, dispărut la doar 20 de ani și plâns de artistul de la Hobița) și Amantul colivăresei, de Radu Aldulescu, ambele în ediția de buzunar, colecția TOP10+ de la Editura Polirom. Cartea lui Radu a fost reeditată recent la Editura Hyperliteratura, la 25 de ani de la prima ediție.

Cărțile pe care mi le doresc de la anticariatul Târgul Cărții au prețuri la fel de prietenoase ca pavelele care-mi clămpăne sub tălpi. Ies repede, fiindcă un tip care poartă masca sub nas are treabă mereu la standurile unde mă opresc și îmi suflă efectiv în ceafă. Deși are un spațiu mult mai restrâns, anticariatul Trored de pe Doamnei e mult mai primitor. Mă simt bine acolo, sunt ca acasă, în biblioteca mea, știu unde se află cărțile care mă interesează, aș putea să le găsesc cu ochii închiși. Vreau să spun, spre deosebire de încâlceala de la Târgul Cărții, chiar dacă acolo volumele sunt puse în ordine alfabetică. E dezordinea perfectă, ajunge să stai vreun sfert de oră și te-ai pierdut.

La Trored am avut surpriza să găsesc un teanc de volume de la Polirom la prețuri de dumping. Am luat, la câțiva lei bucata, următoarele cărți: Pantere parfumate, de Dan Alexe; Ascultă muzica, de Dan Miron; Gastarbeiter, de Mihai Buzea; Jimmy, de Mihai Buzea; Circul nostru vă prezintă:, de Lucian Dan Teodorovici; Fairia – o lume îndepărtată, de Radu Pavel Gheo; Trimisul nostru special, de Florin Lăzărescu; Venea din timpul diez, de Bogdan Suceavă; Bietele corpuri, de Sonia Larian; A șasea lumină, de Toma Pavel; Catrafuse, de Richard Wagner; Atunci i-am ars două palme, de Lucian Dan Teodorovici; Băieți de gașcă, de Dan Lungu. Mai erau multe altele, la aceleași prețuri, dar le aveam deja în bibliotecă.

Mi-am încheiat periplul bucureștean ca de obicei, la Anticariat Unu, pe Academiei, de unde am plecat cu cea mai valoroasă achiziție, o carte pe care am avut ocazia s-o citesc, demult, doar prin bunăvoința unui prieten care mi-a împrumutat-o: „Antologia poeților tineri 1978-1982”, de Laurențiu Ulici. Așadar, celebra de acum antologie a lui Ulici, care îmi lipsea din bibliotecă și pe care, nerăbdător, am răsfoit-o în drumul spre casă cu la fel de prăfuitul troleibuz 69, care își cam trăiește ultimele zile de glorie, având în vedere că suntem amenințați că în zilele următoare se va da drumul la metrou. Și am uitat: bonus, tot de la Anticariat Unu, Cartea răstălmăcirilor. 45 de clasici răstălmăciți în românește de Octavian Soviany, Editura Hyperliteratura, 2018 – tot la preț de dumping.

S-ar zice că, până la urmă, am avut o zi reușită. Sau, mă rog, câteva ore. Vă mai spun doar că, ajuns acasă, am realizat că am devenit cam paranoic: în tot timpul ăsta nu mi-am dat jos masca deloc. Dar poate că n-a fost un lucru rău. Fiecare, până la urmă, își tratează fricile și obsesiile cum poate.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.