Bun, observ că bietele mele însemnări la cel mai recent volum al lui Mircea Cărtărescu nu v-au atras prea tare, așa că nu-mi rămâne decât să-mi mai încerc norocul încă o dată, cu altă carte, firește, ca să văd cam încotro bat preferințele voastre literare în zilele astea de libertate ușor îngrădită și de avânt pionieresc spre Vama Veche sau spre alte stațiuni de tradiție de pe litoralul românesc al Mării Negre (îmi place mult înșiruirea asta scoasă din reclamele de pe vremea comunismului, fiindcă îmi aduce aminte de tinerețe, de-aia nu m-am putut abține).

Azi-noapte pe la ora 2.30, când am terminat de citit cartea lui Mihail Vakulovski, „Tata mă citește și după moarte” (apărută recent la Editura Humanitas în colecția Humanitas 821.135.1 Scriitori Români Contemporani) am rămas preț de un minut cu privirea în gol și m-am întrebat: cum, doar atât? Și eu ce fac acum, ce mai citesc până mă ia somnul? Chiar am fost frustrat, vă spun sincer, dar nu pentru că n-aș mai fi avut ce să citesc (slavă Domnului, am destule cărți în bibliotecă), ci pentru că voiam să mai citesc exact ceea ce găsisem în cartea lui Mihail.

Adică, să o spun pe scurt, voiam să citesc ce-am mai făcut când eram puști, elev, pionier, fotbalist, UTC-ist și așa mai departe. Ați citit bine: ce-am mai făcut. Să mă explic: am spus asta fiindcă Mihail Vakulovski a scris despre copilăria mea, exact așa cum a fost. Habar n-am de unde știe ce-am făcut eu pe vremea aia sau de unde s-a documentat, însă e limpede că sursele pe care le-a folosit, chiar dacă unii cred că romanul este de fapt unul autobiografic, au fost foarte bine selectate, deoarece cartea a redat cu fidelitate tot ce-am trăit eu cu peste 40 de ani în urmă. Așadar, să o iau pe rând.

În primul rând – lucru care mi se pare fundamental în construcția cărții – tatăl meu a murit la 58 de ani. Și lui i-au plăcut mult cărțile, a citit enorm, chiar dacă adora mai degrabă romanele polițiste. Și astea sunt tot cărți, până la urmă, nu-i așa? Bun, cu asta am lămurit-o. Nu se pricepea la desen, dar a fost tipograf, ceea ce, vă spun în cunoștință de cauză, pe vremea când el muncea în tipografie meseria asta era o artă. Deci, într-un fel sau altul, tata a fost și el un artist care a iubit mult cărțile și a și contribuit la apariția lor. Din păcate, n-a apucat să-mi vadă niciuna dintre cărțile pe care le-am publicat, dar vă spun sigur că s-ar fi bucurat foarte mult. Sunt convins de asta.

Știu sigur fiindcă, așa cum a pățit și Mișca Vakulovski, și eu „îl simt uneori în mine, mă trezesc cucerit subit de el, care face ce are chef el, ce i-ar fi plăcut lui să i se întâmple”. Fragmentul ăsta, pe care l-am scos din primele pagini ale cărții despre care vorbesc aici, e ca și cum l-aș fi scris eu. De fapt, e sigur că într-o altă dimensiune, într-un univers paralel sau așa ceva, există un Gelu Diaconu care a scris cuvintele astea și care a simțit exact la fel, fiindcă prea se potrivesc toate.

Și se mai potrivește și asta, ia auziți aici: „Dar cel mai tare îi place să stea în spatele meu când scriu la laptop, mai ales când scriu ceva autobiografic, ce-a trăit și el”. Îmi pare rău, dragă Mihail (sau Mișca), păi când simțeam eu chestia asta tu erai încă adolescent sau abia intrai în viață (judecând după diferența de 10 ani dintre noi). De unde ai știut ce simt eu de fiecare dată când scriu ceva autobiografic, care-l include și pe tata? Sunt curios să aflu, nu că te-aș acuza de ceva, Doamne ferește!

Pe urmă, să vedem cum stau lucrurile cu prostiile pe care le făceam când eram puști. E drept, la faza cu luptele libere nu m-ai nimerit, fiindcă nu mi-au plăcut sporturile astea de contact. Numai că am avut mulți prieteni care practicau sportul ăsta (mai puțin lupte greco-romane, în care-ți foloseai, dacă-mi amintesc bine, doar partea superioară a corpului, deci de la brâu în sus), uneori cei mai voinici chiar voiau să-mi arate ce-au învățat și-mi făceau de fiecare dată câte un tur de cap care mă amețea de nu mai puteam să stau în picioare.

Dar cu fotbalul e altceva. Păi fotbal jucam de dimineața până seara, non-stop, fie că era ploaie, ninsoare (apropo, miuța pe zăpada tasată era supermișto, fiindcă acolo se vedea dacă ești fotbalist, trebuia să ții și de minge și să-ți ții și echilibrul, nu mulți reușeau). Era bun Mișca la dat goluri? N-ai văzut ce goluri dădeam eu, în faze care au rămas în analele fotbalistice ale maidanelor din Ferentari. Așa că, și aici, nu sunt decât câteva diferențe, nesemnificative în opinia mea, de situare geografică, temporală și așa mai departe. Fazele din timpul jocului sunt, adevărat îți spun, din ce am trăit eu însumi.

Mai departe: taberele. Cred că aș putea să scriu o carte numai despre asta. Aș începe cu înviorarea de dimineață, care, țin minte de parcă s-ar fi întâmplat ieri, avea ceva cazon  (mi-am dat seama de asta abia când am făcut armata), fiindcă ne obligau să facem tot felul de exerciții care, nouă, băieților, ni se păreau stupide. Ce nevoie mai aveam de „înviorare” când noi ne învioraserăm deja în timpul celebrelor bătăi cu perne, în care aveam și incidente de genul unul a luat o pernă în cap și a căzut pe geam. Noroc că eram la parter și n-a pățit mai nimic, deși l-am văzut cu ochii mei cum s-a dat peste cap și a dispărut prin dreptunghiul ferestrei de parcă ar fi căzut în prăpastie.

Apoi caftelile erau la ordinea zilei. Din păcate, nici aici nu m-ai nimerit, fiindcă n-am fost cine știe ce la faza asta și, îți spun sincer, mi-ar fi plăcut să-l am prieten pe unul ca Mișca, fiindcă nu se temea nici de cei mari. Dar la datul cu pietre mă pricepeam, fiindcă doar așa mă mai răcoream pe cei care-mi mai controlau fălcile din când în când sau îmi dădeau, din prietenie ziceau ei, câte un șut în cur. Tatei nu prea îi povesteam fazele astea, fiindcă mi-ar fi ars și el câteva după ceafă fiindcă eram bleg și nu știam să mă apăr. Și apropo, tata fuma „Amiral”, pachetele alea de 12 țigări pe care mă trimitea să i le cumpăr fiindcă erau „cele mai bune, deși nu există așa ceva, țigări bune, toate țigările fac rău”, zicea. Și nu înțelegeam de ce fumează, dacă țigările erau rele, însă nu îndrăzneam să-l întreb.

Să mai zic? Faza cu fetele, bunăoară. Fetele nu știau să joace țurca, se purtau ca niște mironosițe, ne arătau fundul când se supărau, jucau volei (cea mai plictisitoare preocupare ever) și în general erau greu de înțeles. Ca să nu mai zic că niciuna nu știa să joace fotbal. După părerea noastră, a băieților, cine nu știa să joace fotbal n-avea dreptul la nimic. Era pragul peste care nimeni nu avea cum să treacă. Când jucam fotbal în curtea școlii (și urinam după colțul școlii, ca Mișa, fiindcă n-aveam timp de pierdut să alergăm până la veceu) fetele stăteau în cel mai bun caz pe margine și căscau gura. Bineînțeles, cele care suportau înjurăturile de mamă și așa mai departe.

Aș putea să o țin așa mult timp și să povestesc despre cum am sfârșit prin a fi atras, totuși, de fete, fiindcă de la un moment dat începuseră să fie diferite într-un mod plăcut, despre micile întâmplări erotice (nu te gândi prea departe, fiindcă „erotic” însemna, de pildă, să vedem ce culoare au chiloții fetei de care ne plăcea), despre prietenii cerute, drame după refuzuri, oracole pe care noi, băieții, căutam să le descifrăm, în gașcă, unul peste altul într-o bancă prăpădită cu pupitru (în ce scriau fetele era mereu un mesaj ascuns și voiam să știm cui îi place de cine) și așa mai departe.

Și aș mai putea să povestesc despre „marele prieten de la răsărit, cea mai puternică țară din lume, URSS”, despre cravata de pionier cu inel de plastic, despre cum am fost făcut UTC-ist, despre cum mergeam la muncă voluntară, la plantat de pomi, la făcut curat în curtea școlii, despre cântecele și poeziile patriotice (e drept, nu auzisem de Grigore Vieru, însă noi îi aveam pe Otilia Cazimir, Tiberiu Utan, Alexandru Andrițoiu, Nina Cassian, Dan Deșliu, Mihai Beniuc șamd), despre uniforme, despre, despre, despre…

Și apropo, să nu uit: știam cine e Iuri Gagarin, ni se băgaseră în capetele noastre seci toate elementele ideologiei de sorginte sovietică, dar noi, puștii din Ferentari, îi iubeam mai mult pe astronauții americani, fiindcă văzuserăm aselenizarea în direct și aveam niște serii de timbre fabuloase cu misiunile Apollo, cu Neil Armstrong și așa mai departe. Sorry about that!

Din păcate, la faza cu Vîsoțki nu știu ce să spun, fiindcă în România nu prea a existat un echivalent al lui. Totuși, noi i-am avut pe Phoenix, pe Iris, pe Roșu și Negru, pe Dan-Andrei Aldea, pe Semnal M și câți or mai fi fost. Tipii din formațiile astea erau zei pentru noi. Nu știu dacă în aceeași măsură cu ce a însemnat pentru voi Vîsoțki, dar oricum, pe-acolo.

Și dacă tot am ocolit chestia cu bancurile până acum, aș vrea să reproduc spre final unul care nu știu dacă e banc, totuși, dar reproduce cu fidelitate atmosfera din vremea copilăriei mele. Zice așa:

 Cu cine se mărginește URSS? zice Serîi.
Cu cine vrea, spune Colea.”

Cam asta este ce-am avut de spus. În încheiere aș vrea să fac precizarea că am citit „Tata mă citește și după moarte” pe nerăsuflate. Pur și simplu n-am putut să o las din mână. Ceea ce le doresc și viitorilor ei cititori. A bon entendeur, salut!

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.