Nu mai am voie să mănânc prăjituri din cauză de zahăr & colesterol & posibile indigestii & so on, însă când mă prefac că mai uit de metehnele vârstei și scap din mâini frâiele dulcelui păcat și mi se întâmplă, la diverse ocazii, să mă trezesc în față cu vreo amandină cu pielița glazuroasă de ciocolată neagră & carnea însiropată (ca să nu mai zic de bănuțul ciocolatiu înfipt oblic în boțul de cremă întărită de pe platoul înmiresmat cu teribile zaharuri), mă reped la ea și o hăpăi ca un copil care n-a mai văzut în viața lui așa ceva, dar care știe, din instinct, că e ceva bun de care va rămâne îndrăgostit pentru totdeauna.

Ei bine, mutatis mutandis, trăiesc aceleași plăceri nevinovate de fiecare dată când citesc o carte nouă de Mircea Cărtărescu. Firește că în intervalul dintre două apariții editoriale mai recitesc, din când în când, din volumele precedente, la care mă întorc întotdeauna când simt că legăturile mele cu literatura sunt mursecate de „realitățile vieții”. Atunci, reconectarea se face rapid și mă simt din nou one of the few­ în oceanul nesfârșit al literelor.

Totuși, în perioada asta resimt nevoia, dintr-o nerușinată dependență, și de zahăr textual cărtărescian brand new. Nerăbdarea cu care aștept o carte nouă de Mircea Cărtărescu mă face să-mi amintesc de vremurile când strângeam înfrigurat, zi de zi, din restul rămas de la cumpărăturile la care mama mă trimtea aproape zilnic (fiind cel mai mare dintre cei patru copii ai familiei), monedele aproape calpe, dar neprețuite, de 5, 15 sau 25 de bani, până când ajungeam la 2 lei și 50 de bani sau, foarte rar, la 4 lei, adică exact cât costau atunci cele mai bune prăjituri ale copilăriei mele.

Suma asta îmi deschidea drumul spre cofetăria de la complexul comercial din inima Ferentariului meu crepuscular, cartier unde mi-am petrecut a doua parte a copilăriei și intrarea în adolescență. Plăcerea cu care înfulecam amandina (sau, după caz, savarina, „brăduțul”, „cabana” sau mult râvnitul Excelent) nu poate fi descrisă. La fel, îmi este destul de greu să descriu bucuria, copilărească de-a dreptul, pe care o simt când citesc o carte nouă de Mircea Cărtărescu. Și, mai mult decât atât, nesfârșitele rețineri pe care le am atunci când mă hotărăsc, în sfârșit, să mă așez la birou și să scriu ceva despre ele.

Bunăoară, să iau cazul celui mai recent volum, „Creionul de tâmplărie”, apărut în primăvara asta nefastă & ciudată la Editura Humanitas. „Am „hăpăit-o” rapid, cu o poftă insațiabilă, iar când am privit peste umăr am văzut aievea vitrina străvezie pe care scria în arc de cerc, cu litere mari, de culoarea muștarului, ca la firmele atelierelor de reparații pantofi sau ceasornicărie, „COFETĂRIE”. Am văzut încăperea meschină, cu câteva mese rotunde, cu blat din pal melaminat, montat pe un picior metalic, fără scaune împrejur, „la varice”, cum se spunea despre cârciumile ordinare de pe lângă Gara de Nord, unde halba era băută la repezeală, în picioare, în așteptarea trenului.

Am văzut vânzătoarea severă, îmbrăcată cu halat alb ca laborantele, cu părul  strâns sub o bonețică de asemenea albă, cu nod minuscul la ceafă. Am văzut geamul curbat al vitrinei frigorifice, prin care se vedeau, luminate cu neon, tăvile pe care erau așezate, în plutoane multicolore, cele mai bune prăjituri din lume. Am văzut cataifurile, minunatele choux à la crème, savarinele cu jeleu însângerat deasupra, eclerurile, „cartofii”, joffrele, violetele, precum și fursecurile, bomboanele fondante sau, last but not least, cele mai ieftine prăjituri, cele de 1 leu și 50 de bani, despre care nu-mi amintesc să fi avut vreun nume.

Am văzut rafturile pe care stăteau aliniate intangibilele cutii cu bomboane de ciocolată umplute cu coniac, am văzut borcanele cu șerbeturi, sticlele cu Ci-Co sau Pepsi ori insipidele băuturi răcoritoare precum Zmeurica sau Quick-Cola. Peste toate, însă, am simțit mirosul inconfundabil de cofetărie al copilăriei, pe care nu l-am mai regăsit ulterior nici măcar în marile cofetării bucureștene din centru.

Acesta este efectul literaturii lui Mircea Cărtărescu asupra sentimentalului & naivului care sunt. Și, dacă vreți să știți, mă bucur că sunt așa și nu un ursuz care ar găsi nod în papură și în cărțile unor Salinger sau Kafka, ba mai cu seamă în ale lor decât în ale altora. Doar în felul ăsta pot fi sincer până la capăt și mă pot elibera cu ușurință din plasa ipocriziei. Doar în felul ăsta pot spune (și scrie) ce cred cu adevărat, cu tot pericolul (real, de altminteri) de a pica în ridicol și de a fi catalogat drept un patetic „groupie”. Foarte bine, e ok să fie așa, fiindcă, până la urmă, aș fi nebun să refuz bucuria de a fi un „goupie” al unuia dintre cei patru Beatles ai optzecismului, căruia după cum bine știm i se adaugă nume deja legendare precum Florin Iaru, Traian T. Coșovei și Ion Stratan.

Eu, unul, îmi doresc asta de multă vreme, iar dacă riscul este doar acela de a primi câteva ouă proaspete în cap, atunci aflați că merită. Și mai merită deoarece, citind un volum nou de Mircea Cărtărescu, nu mai trebuie să-mi pun întrebări de genul: ce este o carte? Ei bine, răspunsul se află chiar sub ochii mei: o carte este cea care îți provoacă amintiri de genul celor descrise mai sus. Dacă magia cuvintelor care o compun face o fisură în crusta experienței de viață, care adesea obnubilează tot ceea ce e mai bun în noi, atunci înseamnă că asta este CARTEA și că ea merită să fie citită de toți cei care am fost cândva și care alcătuiesc ființa din prezent: copilul, adolescentul, omul matur, bătrânul.

Știu: „Creionul de tâmplărie” conține, pe lângă unele inedite, și texte din cărți precedente. Nu este prima oară când se întâmplă. Mă întreb: de ce ar fi ăsta un lucru rău sau nepotrivit? De ce o carte care, într-un fel, repoziționează articole sau texte mai vechi, repunându-le poate într-un context menit să le arate într-o cu totul altă lumină, diferită de cea dinainte, ar fi considerată doar pasabilă și nu foarte bună?

Întreb deoarece am trăit citind „Creionul de tâmplărie” experiențe noi, îmbogățite, chiar dacă aveam în față bucăți de proză sau articole pe care le mai citisem de nenumărate ori înainte. Pentru mine au fost „noi” în egală măsură cu cele inedite, iar explicația este una foarte simplă. Nu mai sunt același de acum 17 ani, când am citit „Pururi tânăr, înfășurat în pixeli”, nici cel de acum 16 ani, când am citit „De ce iubim femeile”, nici cel de acum 8 ani, când am citit „Ochiul căprui al dragostei noastre” și nici măcar cel de acum șase ani, când mi-a picat în mâini „Fata de la marginea vieții”.

În aceste volume unele texte sunt luate din cărțile precedente, însă eu am avut cu fiecare dintre ele experiențe livrești complet noi, fiindcă cel care le-a citit, în succesiunea ireală a anilor, a fost un cu totul alt Gelu Diaconu față de cel, să zicem de acum. De ce? Fiindcă mintea mea a ieșit de fiecare dată îmbogățită din experiența lecturării acestor cărți și a câte or mai fi fost pe parcurs. Iar re-lectura unor texte îmi pune, de fapt, în față, texte absolut noi, pe care le (re)citesc cu o plăcere sporită de fiecare dată și cu surpriza descoperirii unor mesaje textuale care cu siguranță mi-au scăpat în trecut. Dacă nu mă credeți, citiți, la întâmplare, o carte care v-a încântat acum 10, 20, 30 sau 40 de ani. S-ar putea să fiți dezamăgiți, dar s-ar putea să fiți chiar mai fericiți decât atunci. Iar cei care vor fi mai fericiți înseamnă că au descoperit ceea ce, din lipsă de experiență, nu „citiseră” cu adevărat atunci. E atât de simplu.

„Creionul de tâmplărie” este o carte care merită descoperită și redescoperită nu pentru că îmi place necondiționat Mircea Cărtărescu, ci pentru că este o CARTE. Și, așa cum spuneam mai sus, este o CARTE deoarece m-a făcut să simt, nu neapărat în spiritul madlenei proustiene, mirosul cofetăriei din complexul comercial al Ferentariului meu drag & crepuscular.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.