Zilele de marți îmi provoacă de multe vreme diverse angoase, aprehensiuni, temeri în aparență nejustificate. Nu e doar o prejudecată (sau o superstiție), ci e o chestie verificată în timp. Rareori mi se întâmplă lucruri bune marțea. De regulă, într-o astfel de zi am parte de o viitură plină de disfuncționalități de tot felul. Vin din amonte, căzând în avalanșă, tot felul de ghinioane, întâmplări bizare, episoade cu teribile enervări, facturi neașteptate, bilanțuri financiare negative și așa mai departe.
Nici ziua de azi n-a făcut excepție. E drept, a fost una destul de liniștită în comparație cu altele. Aveam deja programată una dintre ieșirile mele necesare din vizuină și mă întrebam încă de aseară ce-o să mai pățesc. Ei bine, lucrurile au fost amestecate, așa că pot să spun că am ieșit mai puțin șifonat azi decât în alte dăți. Ba chiar am punctat pozitiv la unele aspecte.
În primul rând, ploaia înghețată mi-a provocat tot felul de enervări. Hotărât să evit pe cât posibil transportul în comun de suprafață, sunt nevoit să merg cale cam de trei stații până la Favorit ca să iau metroul. De obicei e o plimbare agreabilă, care îmi suspendă temporar debilitățile provocate de sedentarism. Azi, însă, am călcat în toate băltoacele posibile. N-am ratat niciuna. Închipuiți-vă că, din cauza măștii (care s-a umezit la cîteva minute după ce am coborât din bloc), am mers mai tot timpul cu ochelarii aburiți complet. Numai ochelarist să nu fii pe o astfel de vreme și în vremuri de pandemie.
La stația de metrou Favorit m-am pomenit absolut singur pe tot peronul. Pur și simplu am avut senzația că am picat într-o distopie. Trenul tocmai plecase din stație și am stat mai bine de șase minute până a apărut următorul. Era aproximativ ora 14.00 și am petrecut toată așteptarea asta sub imperiul unui vis avut către dimineață, în care un fost loc de muncă, în realitate insalubru și întunecat, mi-a apărut într-o ipostază teribil de ireală: luminat excesiv, cu utilaje strălucitoare și o curățenie de laborator. Muncitorii erau îmbrăcați în salopete futuriste, impecabile. Doar că, în momentul în care am ieșit afară, am dat peste vechiul peisaj: iarnă cețoasă, trotuare desfundate, zăpadă murdară, băltoace noroioase, indivizi cenușii, care se scurgeau în monom către o stație de autobuz din cretacicul social.
În linii mari, Bucureștiul zilei de marți, 12 ianuarie 2021, a arătat cam ca în a doua parte a visului. Când plouă iarna e o tristețe de târg bacovian în orașul ăsta. Camuflați de măștile pleoștite, oamenii par ființe dintr-un viitor postapocaliptic. Sunt triști, udați de ploaia acidă, lipsiți de tonus, agresivi, cu priviri tulburi, gata de atac. E ceva neliniștitor în atitudinea concitadinilor mei. Mi-e teamă nu de posibilitatea de a fi agresat de vreunul dintre ei, ci de ce voi visa la noapte după ce am văzut ce-am văzut azi prin oraș. La toate astea se adaugă un Centru Vechi pustiu, de o tristețe copleșitoare. Pare o zonă părăsită, lăsată de izbeliște.
Ca de obicei, singura compensație pe care am avut-o a fost vizita prin anticariate. Mai goale decât de obicei, aceste „librării cu de toate” împrumută, pe o astfel de vreme, ceva din proasta dispoziție a orașului lichefiat de ploaia înghețată de afară. Cărțile, în schimb, sunt mereu acolo, calde, atașante, seducătoare. Îți dau în permanență senzația că se pisicesc pe lângă tine ca să le iei acasă și să le oferi un cămin cald, primitor.
Firește că am cumpărat și eu câteva, mereu cu inima strânsă, cu ochii la contul de Revolut și la portofelul subțire ca foița de țigară. Am continuat acțiunea de recuperare a lui Amos Oz cu încă două volume pe care abia aștept să le citesc. Iată lista cărților care de azi se află în „Biblioteca lui Gelu”:
Amos Oz – Soțul meu, Michael, Editura Polirom, 2005, traducere de Lidia Ionescu
Amos Oz și Fania Oz-Salzberger – Evreii și cuvintele, Editura Humanitas Fiction, 2012, traducere de Ioana Petridean
Andreea Răsuceanu – Vântul, duhul, suflarea, Editura Polirom, 2020
Jose Saramago – Lucarna, Editura Polirom, 2013, traducere de Simina Popa
Maria Manolescu – Halterofilul din Vitan, Editura Polirom, 2006
Ion Vitner – Reverii pe malurile Senei, Cartea Românească, 1978
Margaret Atwood – Povestirea Cameristei, Editura Leda, Grupul Editorial Corint, 2006, traducere de Monnica Botez
Nu vă mai povestesc cum a fost drumul de întoarcere acasă. Vă mai spun doar că am ajuns ud, obosit, epuizat nervos (și parțial fizic), lefter și mulțumit că măcar am cumpărat, la prețuri modice, câteva cărți bune. Ultimele pe o perioadă bună de acum încolo.
