Mă urmărește de mai multă vreme replica lui Sean Penn din filmul The Thin Red Line, când a spus, la un moment dat, o replică plină de adevăr: „It’s about property!” Sigur, se referea la cu totul altceva, dar eu vreau totuși să fac o mică analogie. Înainte de asta însă o să mă iau și o să mă pun la colț pe coji de nucă deoarece n-am scris mai multe lucruri – deși aș fi vrut – acum două zile, pe 29, când a fost comemorarea lui Mihail Sebastian, 75 de ani de la tragicul accident  de pe 29 mai 1945.

Se cunosc destule lucruri despre împrejurarea aia nefericită, am scris și în romanul „Sebastian”, așa că n-am să revin decât cu o singură chestiune, anume că n-am crezut niciodată în teoria conspirației. Sunt convins că a fost doar un accident banal, așa cum se întâmplă în lume tot timpul și așa cum probabil se întâmpla și atunci, mai ales că s-a petrecut într-o perioadă cam haotică, inclusiv din punct de vedere comportamental, la nivelul străzii, să zicem.

Nu trecuseră nici trei săptămâni de la încheierea războiului în Europa, nu se cunoștea încă direcția în care va merge România, zona politică era lovită fatal de incertitudine – și știm bine cu ce consecințe – unii se bucurau de prezența rușilor în București (printre ei și Sebastian), alții vedeau în Armata Roșie altceva decât o forță eliberatoare, adevăr care avea să fie confirmat în anii care au urmat, fiindcă a devenit efectiv o armată de ocupație.

Cunoașteți, cred, și celebra replică a lui Sebastian din Jurnal. Scoasă din context ni-l relevă ca pe un tip lucid, care a văzut la timp pericolul. Totuși, dacă e să ne uităm la pasajul complet, lucrurile se schimbă întru câtva: Iată:

„Mă felicit că experiența mea la România Liberă s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajat acolo semnătura. Ar fi fost imposibil să lucrez sub un regim de comitete secrete. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură și simplă.”

De altfel, chiar el afirma un pic mai sus că „totul e deocamdată în suspensie”, lucru care ne arată cât de tulbure era istoria care se scria sub ochii lui. Era fericit că scăpase de teroarea legilor antisemite, însă nu voia să se angajeze într-o direcție care, cumva, l-ar fi dus într-o fundătură, fiindcă principiul lui de libertate era strâns legat de ideile și de scrisul lui. Dacă nu putea să scrie liber, chiar dacă își recăpătase dreptul la semnătură, prefera să nu o facă. Dacă ar fi scris sub imperiul „imbecilității îndoctrinate” ar fi decăzut în propriii ochi, or asta nu avea cum să suporte.

Nu era o așa-zisă opoziție față de regimul nou instalat, oricare o fi fost ăla, fiindcă lucrurile nu erau deloc clare în privința asta, ci o opoziție fățișă față de ideea de a fi manevrat către o anume direcție ideologică. În punctul ăsta Sebastian era, cred, incoruptibil. Voia să scrie liber și nu accepta compromisuri, ceea ce mă face să cred că, dacă ar fi trăit, ar fi avut mult mai mult de suferit în timpul regimului comunist decât în cel al lui Antonescu. Ar fi ajuns cu siguranță la închisoare, mai ales că era apropiat al lui Lucrețiu Pătrășcanu, și nu se știe dacă n-ar fi avut, să zicem, aceeași soartă ca Mircea Vulcănescu.

Am deviat însă de la ce voiam de fapt să spun. Îmi amintesc cu inima strânsă de lansarea romanului „Eugenia”, de Lionel Duroy (Editura Humanitas Fiction, 2019), care a avut loc anul trecut, în prezența autorului, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Mă uit la poze și retrăiesc atmosfera de admirație necondiționată față de Lionel Duroy, cu toate că sunt aproape sigur că nu erau mulți care citiseră „Eugenia”.

Librăria era plină, iar publicul era fermecat de prezența Autorului, de farmecul lui Duroy, de subiectul romanului, unul dramatic, relatat „excepțional”, cu mijloace artistice demne de un mare scriitor și așa mai departe. Mărturisesc că, spre deosebire de cei care s-au lăsat seduși de prezența lui Duroy (nu auzisem de el, habar n-aveam că e un scriitor celebru, cu 17 romane de succes și așa mai departe), eu am avut de la bun început o atitudine nițel rezervată.

Am vrut mai întâi să citesc romanul. L-am citit, am scris o cronică negativă, n-am să mai insist pe tema asta, e un fapt consumat. Vreau să spun aici, în completare, că dacă „Eugenia” ar fi fost un roman bun, aș fi scris în consecință. Mi-am dorit să fie un roman bun, fiindcă m-aș fi bucurat ca drama prin care a trecut Sebastian să revină în actualitate, iar această carte să spună mai multe decât am reușit eu cu romanul „Sebastian”. Din păcate, „Eugenia” e o dezamăgire aproape totală, și nu o spun numai eu, au mai fost recenzii negative care au mers cam pe aceleași idei scrise și de mine.

Pus în acea ipostază, de a mă plimba aproape incognito la o lansare a unei cărți care-l avea ca subiect pe Mihail Sebastian, am avut destule momente de stupoare. Lăsând la o parte predarea necondiționată a publicului în fața autorului – de parcă venise Mario Vargas Llosa sau mai știu eu cine – disconfortul meu a pornit în principal de la faptul că acești oameni, întrebați dacă au auzit și de alte cărți în care apare Mihail Sebastian – nu neapărat a mea, ci monografiile Dorinei Grăsoiu și Corneliei Ștefănescu, de pildă – nu știu dacă ar fi dat răspunsul corect.

Ca să scurtez, oamenii veniseră să cumpere o carte a unui autor celebru care, întâmplător, scrisese un roman despre un alt autor celebru, Mihail Sebastian. Despre asta a fost vorba. Deși n-aș face asta niciodată, în nicio împrejurare și sub nicio formă, dacă aș fi avut un moment de nebunie și aș fi strigat, în mijlocul acelei adunări, că și eu am scris o carte despre Sebastian, cred că aș fi fost privit cu ironie sau aș fi fost considerat nebun.

Lionel Duroy, Denisa Comănescu & Iancu Țucărman

Unul dintre momentele de stupoare a fost cel în care din public s-a ridicat Iancu Țucărman, supraviețuitor al Pogromului de la Iași, și și-a declinat identitatea. A fost în sală un fior de emoție. La fel de emoționat a fost și Lionel Duroy. Nimeni nu știa însă că eu făcusem cu ceva vreme în urmă două interviuri telefonice cu Iancu Țucărman, iar acestea mi-au folosit nu numai ca o prețioasă documentare pentru romanul „Sebastian”, ci și pentru altceva: am introdus efectiv în carte mare parte din acele interviuri. Iancu Țucărman este personaj real, dacă pot spune așa, în romanul „Sebastian”. Nici măcar domnia sa nu știa acest lucru.

După ce am fost dat afară de la ziarul Ring am pierdut legătura cu dânsul, însă povestea „trenurilor morții” de la Podul Iloaiei a rămas, așa că n-am ezitat nicio clipă să o introduc în roman. Mai mult decât atât, în calitatea mea de reporter „omiedesemne” la eveniment, m-am dus la dl. Iancu Țucărman, i-am spus cine sunt, dar nu și-a amintit de mine. Mi-am spus că e un lucru firesc, de vreme de probabil vorbise cu numeroși jurnaliști pe tema dramei trăite în vara lui 1941. Am încercat, totuși, să-i spun despre romanul „Sebastian” (care apăruse cu câteva luni înainte), însă n-am apucat fiindcă domnia sa l-a preferat pe Lionel Duroy, cel care era, firește, vedeta serii. M-am retras în colțul meu și am continuat, tot incognito, să fac poze.

Poate că din rândurile astea răzbate o oarecare frustrare. E adevărat, însă lucrurile au întotdeauna nuanțe. Când scriam la romanul „Sebastian” mi-am imaginat că această carte va însemna ceva. De aceea am muncit pe brânci la ea, m-am documentat de unul singur, cu o acribie de student fanatic, și am încercat să înțeleg în primul rând lumea în care a trăit Sebastian, să mă acomodez cu atmosfera, să „văd” dincolo de perdeaua timpului, să pătrund ca o hologramă în acele vremuri. Cred că în mare parte am reușit. Și, poate, dacă aș fi avut celebritatea lui Lionel Duroy – pe care nu i-o contest – probabil că aș fi reșit să fac din acest roman ceva mai mult decât o „carte discretă”.

Iar dacă aș fi Sean Penn măcar pentru câteva minute, aș schimba celebra lui replică din filmul amintit mai sus cam așa: „It’s about fame!” Fiindcă, uneori, e suficient să faci impresie, fiind deja faimos, cu un roman prost. Eu am preferat formula incognito, deși am scris un roman mult mai bun. Ghiciți cine a avut de pierdut și cine de câștigat.   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.