De aproape 20 de ani de când mă învârtesc prin lumea literară n-am avut niciodată siguranța, în momentul în care m-am apucat de scris o carte, că mi-o va publica cineva. Am muncit la fiecare dintre cărțile mele cu un fel de pasiune sinucigașă, fără să am vreo perspectivă editorială și fără să-mi fac calcule despre viitorul meu literar.
Totul a fost la noroc și chiar am avut, în cele din urmă, acest noroc, măcar dacă e să vorbesc despre „Mother”, „Sebastian” și „Ziua în care a murit John Lennon”, cărți care au apărut grație unor editori (Cosmin Perța, Gheorghe Erizanu & Claudiu Komartin) care și-au respectat cuvântul și au avut față de mine o generozitate care mi s-a părut uimitoare într-o lume editorială cu destule meandre. Le mulțumesc aici încă o dată.
Îmi amintesc că în 1989, când m-am apucat să scriu la „Noi în anul 2000” (roman care, apropos, a avut la început titlul „Obsesii” – la care am renunțat când am găsit două cărți, cred, cu titluri similare), nici prin cap nu-mi trecea că o să public ceva vreodată, adică nu o carte, să nu mergem cu presupunerea prea departe, ci nici măcar ceva poezii prin vreo revistă literară oarecare.
Nu am avut speranța asta, însă am scris dependent de o pasiune care nu mă devora, cum aud că mai spun unii scriitori (și cum se zicea despre anumiți clasici), ci mă făcea să mă simt bine. Pur și simplu îmi plăcea să creez personaje, să le fac să vorbească, să le trimit de colo-colo, să le pun în stare de conflict, să le fac să se iubească sau să se urască, să facă, în general, tot ce fac oamenii în viața reală, fără să am pretenția că am descoperit apa caldă.
În cazul „Noi în anul 2000” am rămas întru câtva în același stadiu. Habar n-am dacă forma pe care o va căpăta romanul după ce-l voi termina (definitiv, sper) va fi mai atrăgătoare pentru un editor sau dacă cineva o să fie interesat să-l publice. De altfel, nici nu cred că este important lucrul ăsta acum. Ce mi se pare cu adevărat important este că seara, după ce-mi termin treaba la site, stau vreo două ore și reînvii niște pagini care erau practic sortite neantului.
Uimitor mi se pare faptul că personajele despre care vă vorbeam sunt la fel de tinere ca acum 30 de ani. Firește, n-ar avea cum să fie altfel, însă vorbesc de modul în care le percep în momentul ăsta. Sunt la fel de proaspete ca în 1989, când nu împlinisem încă 27 de ani. Acum am 57, însă sentimentul care îmi provoacă o anume stupoare (și bucurie) este acela că, plimbându-mă prin paginile romanului, mă regăsesc pe mine cel de acum 30 de ani.
Personajele și situațiile dramatice prin care trec sunt atât de vii încât am senzația că-mi transferă, cumva, ceva din vivacitatea lor. Sigur că asta se întâmplă și datorită faptului că am tăiat enorm și am îndepărtat toată zgura aia care îngreuna și urîțea totul. Cred că e suficient dacă vă spun că de la 425 de pagini voi ajunge, cred, la maximum 250. Iar asta face ca paginile romanului să pară mai limpezi, dialogurile mai credibile, acțiunea mai puțin statică.
Înainte era ca un serial numai cu cadre interioare, plictisitor și cu puține momente dramatice. Totoul era blurat de un limbaj greoi și de nesfârșite explicații, care trăgeau materia textuală la fund, într-o apă tulbure, cu numeroase pasaje aluvionare. Acum apa e mult mai limpede și totul se vede diferit.
Vă spun sincer: habar n-am dacă romanul va fi publicat. Cred că în momentul ăsta nici nu e important, fiindcă am senzația că lucrul la el n-aș vrea să se mai termine. Nu sunt același ca acum 30 de ani, dar mă simt, într-un fel, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Și cine n-ar vrea să întinerească temporar, în fiecare seară, ca într-o poveste stranie sau ca într-un vis din care n-ai vrea să te mai trezești, de la ora 20.00 la 22.00?
