Nu sunt critic literar. Am spus-o de mai multe ori și o repet încă o dată aici, ca să fie cât se poate de limpede pentru toată lumea. Nu am pregătirea necesară, nu am lecturi suficiente, nu am nerv pentru critică aplicată (sunt subiectiv și am sânge latin, sunt emotiv și impulsiv, fir-ar să fie!) și așa mai departe. Ar fi multe de spus aici, însă nu despre asta vreau să scriu acum.

O doamnă, Carmen Bob, mă trage de urechi pe canalul de youtube „O Mie de semne” și mă întreabă dacă „sunt critic pe bune”. Dincolo de limbajul ireverențios, care nu păstrează o minimă distanță de politețe, mă surprinde siguranța cu care doamna în cauză afirmă unele lucruri. În filmulețul de pe youtube făceam o prezentare cărții Anastasiei Gavrilovici, „Industria liniștirii adulților” (Casa de Editură Max Blecher, 2019) și îndrăzneam să o numesc „excepțională”.

Doamna Carmen Bob, făcând uz de un bob de știință hermeneutică (din comentariu trag concluzia că este pricepută nu numai la poezie, ci și la critică literară sau la evaluarea criticilor literari, ceea ce nu-i de colea) e complet surprinsă de „fenta” mea critică și eplodează afirmând despre poezia Anastasiei că este, citez, „jalnică”. Iar pe mine, așa cum spuneam mai sus, mă trimite la colț cu genunchii pe coji de nucă întrebndu-mă, cu superioară ofuscare, „Sunteți critic pe bune?”

În contrapartidă, am întrebat-o pe doamna Bob dacă este cititoare de poezie, dacă a citit cartea Anastasiei și dacă nu cumva vorbește doar din auzite. Este binecunoscut scandalul declanșat pe internet după ce Anastasia Gavrilovici a primit Premiul Eminescu – Opera Prima, așa că n-am să revin asupra lui.

Ceea ce nu m-a surprins la doamna Bob a fost atitudinea aia de „eu știu tot, n-am nevoie să mi se dea lecții”, lucru care m-a și făcut să presupun că habar n-are de poezia Anastasiei și că lecturile de poezie ale domniei sale se opresc undeva pe la Ienăchiță Văcărescu.

În fine, răspunsul dat întrebărilor mele a fost unul destul de așteptat. Doamna Bob spune că „nu e nevoie să citesc o carte întreagă de poeme stângace, disonante, stridente și care nu aduc nimic valoros sau inedit în planul poeziei actuale”. Genul ăsta de autosuficiență îmi provoacă mereu, fără excepție, uimiri sapiențiale.

Deci, așa cum presupuneam, doamna Bob n-a citit cartea, însă știe sigur că e plină „de poeme stângace, disonante, stridente și care nu aduc nimic valoros sau inedit în planul poeziei actuale”. Poate că doamna Bob are puteri paranormale, sau poate a dat în bobi și i-a ieșit la drum de seară o carte de poezie mediocră, recompensată totuși cu Premiul Eminescu. Cred că o asemenea atitudine este simptomatică în universul foarte colorat și toxic al urechiștilor poeziei.

Ceea ce mă amuză și mai mult este că doamna Bob, deși n-a citit cartea, repet, este foarte convinsă că nu aduce „nimic valoros sau inedit în planul poeziei actuale”. Dincolo de faptul că doamna Bob nu are proprietatea termenilor (INEDÍT, -Ă, inediți, -te, adj. Care nu a mai fost publicat, care se publică pentru prima oară. ♦ Fig. Necunoscut mai înainte; nou, neobișnuit. – Din fr. inédit, lat. ineditus.) pomenește emfatic de „poezia actuală”, pe care nu a citit-o sau – dacă limităm aria de căutare la revistuțe poporaniste care publică poezie la kilogram semnate de autori care se bucură de o recunoaștere unanimă la nivel sătesc – pe care o cunoaște doar din comentariile cu iz de tabloid de pe internet.

Doamna Bob vrea să ne facă să înțelegem a priori că este foarte pricepută la poezie și că judecățile domniei sale în domeniu sunt incorigibile. De aceea își continuă delirul hermeneutic afirmând că „dacă poezia Anastasiei Gavrilovici a stârnit atâtea comentarii negative, ar trebui să fie un moment de reflecție atât pentru scriitoare, cât și pentru critici”. Așadar, previziunile mele au fost corecte: domna Bob, în loc să deschidă o carte de critică literară sau de poezie (fiindcă e mai subțire), își deschide orizontul de cunoaștere absorbind drept adevăruri absolute comentariile negative de pe internet.

În punctul ăsta discuția ar trebui suspendată. Merg însă mai departe, fiindcă lucrurile devin hilare de-a dreptul. Iată ce ne mai spune doamna Bob: „ De fapt nu am citit niciun critic serios care să laude virtuțile lirice ale poeziei dnei Komartin. O apără de critici și atât, cu platitudini exagerate, de genul – poeziei excepțională, premiată.” Că doamna Bob nu citește, nu mai e o noutate. Ceea ce mă surprinde este că, fiind un suporter înfocat al internetului, n-a dat o simplă căutare pe Google ca să găsească măcar una dintre numeroasele cronici apărute despre „Industria liniștirii adulților” – majoritatea elogioase – și să se convingă că există critici pricepuți la poezie, că aceștia nu fac doar un act laudativ scriind, nota bene, „platitudini exagerate”.

Finalul comentariului doamnei Bob este apoteotic, fiindcă domnia sa n-a văzut „niciun articol serios de critică literară care să analizeze profesionist poemele, cu referire la teme, motive, stil, influențe… adică tot ce înseamnă o critică adevărată de specialitate”. De ce s-a întâmplat asta, am explicat deja. Vă mărturisesc că acest pasaj mi-a provocat indescriptibile uimiri. Doamna Bob, folosind un limbaj care-ți strepezește dinții, procedând total neprofesionist în cazul de față, fie și ca cititor – fiindcă mi se pare o impietate să spui despre o carte că e proastă fără să o citești – se plânge că nu există articole care să „analizeze profesionist poemele”.

Sigur că doamna Bob ar vrea să fie stoarse toate boabele ciorchinelui de struguri poetici, ca să vadă dacă iese vin bun sau doar o biată poșircă literară. Deci toate poemele, nu doar câteva mai relevante, ar trebui luate la zdrobit în teascul critic, și nu oricum, ci cu „referire la teme, motive, stil, influențe”. Doamna Bob își dorește „critică adevărată de specialitate”, deși nu poate să facă diferența între ceea ce am făcut eu (o succintă prezentare de carte) și „critica adevărată”.

Închei repetând ce am mai spus și cu altă ocazie: în România ni se interzic până și entuziasmele. Nu mai avem voie să ne mai bucurăm de o carte de poezie care ni s-a părut excepțională (și să o și spunem răspicat), așa cum este „Industria liniștirii adulților”. Nu mai avem voi să lăudăm ce ne place, de teamă că din abisul internetului vor veni comentarii „aplicate”, care ne vor da cu hermeneutica-n cap. „I can’t breathe” ar trebui să fie și un slogan despre poezia din România, aplicabil la acel segment progresist care încă mai crede în această zonă a literaturii.

Nu mai putem respira poetic din cauza pestilenței emanate de „hermeneuții de serviciu” transformați în postaci vigilenți care penalizează prompt orice încercare de a crea literatură bună și de a da plusvaloare unui domeniu tot mai viciat de voci care nu numai că nu citesc, ci au și pretenția că sunt constituite în ceea ce s-ar putea numi grupul „apărătorilor virtuților lirice”. Modul lăutăresc în care „fac literatură” îi trădează însă de fiecare dată. Și îi mai trădează ceva: limbajul. Dau impresia că nu au ieșit din paradigma sămănătoristă, că scriu la gazete de mâna a șaptea care poartă cu onor stindardul „virtuților lirice” și insigne pe care stă înscris cu slove de foc „noi suntem literatura”.

P.S. Iată și componența juriului care a acordat distincția secțiunii Opus Primum a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”: Alexandru Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Mihai Iovănel, Alex Goldiș și Andrei Terian. Îi las plăcerea doamnei Bob să caute pe internet cine sunt domnii în cauză.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.