Întrucât ai mei nu aveau bani să mă trimită în tabere la munte sau la mare, mergeam în vacanța de vară la niște rude din Chitila. Pentru copilul care eram, evadarea din oraș și zbenguitul cu alți copii pe strada neasfaltată, care tăia comunitatea în două, însemna paradisul. Nu mai spun de „excursiile” aproape zilnice prin liziera de unde ne umpleam buzunarele cu corcodușe coapte sau până hăt departe, la Podul de Fier, pe sub care trecea un râu în care făceam baie.

Unchiul meu îmi spunea că lucra la „fabrica de oxigen”. Nu înțelegeam prea bine ce însemna asta. Știu doar că dimineața la patru pleca pe jos câțiva kilometri, lătrat de câinii de prin curți și apoi, pe câmpul care se întindea spre zona de sub „podul cel mare”, de cotarlele lăsate libere după demolările din oraș.

Unchiul meu nu avea decât patru clase. Așa fuseseră vremurile. A muncit de copil, apoi s-a însurat și și-a făcut, cu propriile mâini, o casă care există și în ziua de azi. Pentru a fi promovat la locul de muncă, lucru care îi aducea niște bani în plus, a intrat într-un fel de program de cursuri intensive care să-i echivaleze studiile până la nivelul clasei a opta.

Dacă era un bun meseriaș la locul de muncă, atunci când venea vorba de buchii lucrurile erau ceva mai complicate. Nu de puține ori mă ruga să-l ajut să-și facă „temele de acasă”. „Ia zi, măi Geluțule, cum se face aici?” îmi spunea serios, cu aerul ăla ușor stingher al adultului care-și lasă mândria la o parte și îi cere ajutorul unui țâști-bâști. Dacă era priceput la mânuirea mistriei și a ciocanului, cu creionul lucrurile erau un pic mai complicate.

Omul acesta mergea la cursuri, alături de alți colegi cu tâmplele argintii, nu din curiozitate, nu din necesitate intelectuală, nu din orgoliu. Stătea în banca prea strâmtă și asculta, disciplinat, ceea ce i se preda. Nu țin minte să fi spus vreodată că e greu sau să se plângă că, om în toată firea, merge la școală. Era un lucru care trebuia făcut și era hotărât să-l facă.

Nu știu dacă echivalarea celor patru ani într-unul singur i-a adus un salt intelectual. E sigur că i-a adus mai mulți bani la salariu, iar copii lui, verii mei, au trăit un pic mai bine datorită acestui lucru. Unii ar zice că a făcut școala din interes. Da, a făcut-o și din interes, însă a reușit cu propriile puteri. Deși învățătura nu era calitatea lui cea mai mare, faptul că a avut ambiția, în puterea vârstei, să învețe la istorie, la matematici sau la limba și literatura română, l-a făcut în ochii mei un erou.

La asta am contribuit și eu într-o foarte mică măsură. Era și o mică distracție să-l văd pe unchiul asudând cu creionul în mână deasupra caietului cu teme. Nu de puține ori ieșea din carapacea seriozității și-mi spunea tot felul de glume. Apoi, pentru a răsturna raporturile de superioritate, mă punea să îndrept cuie pe nicovală, ca să-mi arate el că nu sunt priceput chiar la toate. Și bineînțeles că nu eram, fiindcă nu de puțin ori îmi înnegream unghiile cu ciocanul.

Astăzi nu știu dacă mai e posibil așa ceva. Am observat că ambițiile școlare târzii sunt taxate cu îngâmfare de cei care și-au făcut „studiile la timp”. Nu-i am în vedere aici pe escroci, pe cei care-și împănează CV-ul, interesat, cu diplome luate la fără frecvență sau la facultăți cu denumiri exotice. Ăștia sunt o categorie aparte, care ar trebui să intre, fără excepție, sub incidența legii.

Îi am în vedere pe cei care, din diverse cauze, nu și-au terminat liceul, nu și-au dat bacalaureatul sau n-au avut posibilitatea de a urma o facultate. Astăzi, este rușinos să-ți dai bacalaureatul la 50 de ani. Este abominabil să-ți faci un doctorat la 65 de ani. Este fraudulos să mergi la facultate la 55. Cei care au astfel de ambiții devenite aproape inavuabile sunt văzuți ca „șmecheri”, „învârtiți”, „delapidatori intelectual”.

În opinia mea, expresia „să-ți faci studiile la timp” este complet mincinoasă și are un iz de infatuare dâmbovițeană. E un miticism amendabil, o dovadă de intransigență neigienică. Dacă m-aș apuca de facultate la 58 de ani aș fi considerat un bătrânel senil cu probleme de adaptabilitate și de respect de sine. Prezența mea ca student pe holurile unei facultăți ar fi o curiozitate a naturii, un motiv de bășcălie țâfnoasă, de inflamare a hilarului.

Dar nu e vorba despre mine aici. Stați liniștiți, nu vreau să fac facultatea la 58 de ani. Mi-am pierdut, pe parcurs, acest gen de ambîț biografic. Mă indispune, totuși, că dacă prin absurd m-aș hotărî să merg din nou la școală, mulți m-ar crede oportunist sau atins de ogoliul de a-mi împlini un vis din tinerețe. Mă și văd în postura de a auzi îndemnuri de genul: „Du-te tataie, acasă, că n-ai ce căuta aici!”

Și atunci mă gândesc la bietul unchiu-meu care, confundând creionul cu șurubelnița, apăsa până îi rupea vârful sau până găurea foaia. Cu toate astea, cu îngăduințele de rigoare, și-a echivalat studiile până la nivelul clasei a opta pe la cincizeci de ani. Lucru care mi se pare că ar trebui să le fie multora un exemplu.

Nu-mi amintesc să fi văzut în casa rudelor mele de la Chitila prea multe cărți. De obicei, când veneau în vizită, verii împrumutau de la mine și tot ca de obicei cam uitau să le returneze. Fără „studii făcute la timp”, au ajuns totuși oameni cumsecade, la casele lor. Iar acest lucru s-a datorat și unchiului meu, care și-a primit mărirea de salariu pentru că a mers, în pragul senectuții, la școală.

Astăzi, un astfel de episod ar fi, pentru unii, un motiv de bășcălioasă defulare. Suntem o nație de campioni ai șmecheriei, de atleți ai învârtelii, de performeri ai înșelătoriei. Aflu că un  primar a refuzat ca o extraordinară inițiativă a editurii Humanitas, „Cartea pe roți”, să se desfășoare în orașul al cărui prim „gospodar” este. Ca să folosesc și eu un limbaj marginal, pentru mulți n-ar trebui să mai țină mult „șmecheria”. E un preaplin al prostiei instituționalizate ca să mai poată fi suportate astfel de decizii stupide.

Schimbarea ar trebui să vină prin educație la orice vârstă. Cel care vrea să învețe, chiar dacă a trecut de prima tinerețe, trebuie văzut ca un erou, nu ca un generator de bancuri proaste. Altminteri, nu ne-ar mai rămâne decât etapa în care, ca în Fahrenheit 451, va trebui să dăm foc cărților. La nivel de simbol, prin refuzul său, primarul din Urziceni chiar asta a făcut: a „incendiat” un demers cultural necesar. Fapta lui ar trebui să ne inflameze pe toți cei care încă mai credem că acest obiect numit „carte” este cam singurul capabil să ne scoată din întuneric.

„Susține porția zilnică de literatură care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne». Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează lunar pentru promovarea literaturii de calitate.”
Poți dona și direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON)

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.