L-am auzit la un moment dat pe Claudiu Komartin în timpul Institutului Blecher spunând că e posibil ca producțiile literare „născute” în timpul pandemiei să fie lovite de morbul mediocrității. Subscriu, dar mă și întreb totodată: dacă lucrez la „Noi în anul 2000” se pune? Fiindcă până acum mai mult am tăiat decât am rescris la romanul ăsta care are deja o vârstă venerabilă, deși e tânăr ca tija abia ieșită din pământ a unui copac.

C-o fi așa sau altminteri, adevărul este că nu contează. Important e că-mi țin mintea ocupată și am ceva de făcut în intervalele când nu mă ocup de site. Și mai e ceva: a cam intervenit rutina. Partea a doua a romanului este mai densă și ceva mai bine scrisă, nu mai pot tăia atât de mult, sunt chiar pasaje unde mai trebuie adăugat câte ceva, iar aici intervine sensul giratoriu al mediocrității de care pomenea Claudiu: dacă o iau de-a dreptul și înfig mașina-n stâlp?

Mă deplasez, așadar, prin șantierul „Noi în anul 2000”, pe coate și genunchi, ca la instrucție, în armată, când un tamajor ofticat se răzbuna pe noi că n-am ținut cadența în timpul cântecului. Presimt că o să-mi mai ia câteva luni bune. Vine perioada de „rupere a oaselor”, când am nevoie de răbdare și mult ceai (fiindcă tutun nu mai am voie). Eventual și câte un pahar de vin, ca să fie și o recompensă după cele aproximativ două ore când mă las sedus de ceaușism (nu vă impacientați: doar datorită faptului că eram tânăr atunci am oarece nostalgii).

Nu mai sunt așa de optimist ca la început. Credeam că o să-l reduc la maximum 250 de pagini, însă am ajuns la pag. 142 și dosarul e al naibii de gros. Cred că ar fi mai realistă cifra 300, dar s-ar putea să fie o povară destul de grea pentru viitorul editor, dacă s-o găsi vreunul. Oricum, mai urmează runda „finală” de corectură, așa că s-ar putea să mai pice și acolo ceva. Totuși, cred că 300 e un număr de pagini ceva mai rezonabil pentru „carnea” romanului. Nu pot transforma unele capitole în simple rezumate, nu se face așa ceva.

Cel mai realist termen ar fi septembrie pentru primul draft, apoi jumătatea lui octombrie manuscrisul „definitiv”. E bine, în condițiile în care va veni canicula și vor fi zile la rând când nu voi putea face nimic. Mâine, poimâine vine iunie, iar eu jinduiesc deja după septembrie, luna care cândva dădea startul lucrurilor bune. Dar până în septembrie trebuie să termin de editat dosarul ăsta care-mi înclină biroul.

În ultimele zile am primit cărți foarte bune, dar am și cumpărat câteva chilipiruri de la Anticariat Unu, care s-a deschis între timp. Hai să încep cu primele, cele de la Humanitas (mulțumesc Gabriela Maaz & Anda Vișan): Creionul de tâmplărie, de Mircea Cărtărescu; Seducătorul domn Nae, de Tatiana Niculescu; Prevestirea, de Ioana Pârvulescu; Caragiale e de vină. Despre tandrețe. Teatru vag, de Matei Vișniec; Dumnezeu. O istorie umană, de Reza Aslan: Isus al meu, de Gabriel Liiceanu; Tata mă citește și după moarte, de Mihail Vakulovski; Băgău, de Ioana Bradea; Dicționar de locuri literare bucureștene, de Corina Ciocârlie & Andreea Răsuceanu.

Și de la anticariat: Opere 2 (Educația sentimentală. Trei povestiri. Ispitirea Sfântului Anton), de Gustave Flaubert; Jurnal, de Eugen Barbu; Limba imperiului, de Ilie Constantin (antologie de poezie); America de peste pogrom, de Cătălin Mihuleac; Eternă bucurie-i frumusețea (antologie de poezie britanică), în traducerea Margaretei Sterian; Aud cîntînd America (antologie de poezie modernă americană), în traducerea Margaretei Sterian.

Am, așadar, a la longue, ce citi. Deocamdată sunt împotmolit în 2666-le lui Roberto Bolaño, care nu mi se pare o așa capodoperă – e un fel de Houellebecq încă și mai violent, o avalanșă de amoruri ratate, sex ieftin & asasinate în serie. Voi vedea până la sfârșit, dar parcă mă încearcă deja nostalgiile după Convorbiri telefonice, Nocturnă în Chile & O stea îndepărtată, unde e parcă ceva mai mult Bolaño naiv & sentimental & ușor suprarealist.

Am răsfoit jurnalul lui Eugen Barbu ieri după-amiază și mi se pare excelent, cu toate derapajele comunistoide. E scris cam între 1942-1956, deci a prins „anii urii” și dintr-o parte, și din cealaltă a istoriei. De-asta e interesant și, repet, foarte bine scris.

Mă felicit că am găsit în sfârșit America de peste pogrom, romanul lui Cătălin Mihuleac fără de care mi-am propus să nu citesc Deborah. Amândouă sunt în „Biblioteca lui Gelu”, deci urmează. Când? Vara asta, cel mai probabil, dacă scap teafăr din 2666-le bolanian.

Gata pentru azi. Mai e și mâine o zi. E timpul pentru paharul de vin al serii (pe care-l merit și azi, că multă treabă făcui).

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.