Teribil de ciudată mi se pare tăcerea celor din jur după ce scriu o recenzie. Tot felul de întrebări îmi roiesc prin cap când văd cum eforturile mele se năruiesc în fața muțeniei absolute a celor care trec, într-un fel sau altul, prin sau pe lângă bietele mele rânduri.

Indiferența seacă la propriu voința unui scriitor. Iar angoasa nu vine din cauza temerii că rândurile respective au fost citite sau interpretate superficial, ci dimpotrivă, la gândul că poate au fost parcurse cu atenție și n-au lăsat nicio urmă în cei care s-au oprit asupra textului.

E un sentiment neliniștitor, de parcă un prieten a trecut pe la tine, ați luat cina, ați băut o sticlă de vin și în tot acest timp el nu a scos nicio vorbă, păstrând în schimb o tăcere ostentativă.

În 1951, când a publicat „Oameni și angrenaje”, Ernesto Sábato avea 40 de ani. Ca urmare a criticilor „venite din partea unor progresiști renumiți”, timp de zece ani dorința de a publica l-a părăsit.

Dacă aș ști că mai am doar zece ani înainte, cred că aș proceda la fel ca Sábato. Aș termina de scris rândurile astea și aș înceta definitiv îndeletnicirea asta. Nu neapărat pentru a vedea, în timp, reacția celorlalți – fiindcă n-ar avea loc nicio reacție – ci pentru a avea timp să scriu cele câteva lucruri pe care le mai am în cap și de care, astfel, nu mi-ar păsa dacă ar fi publicate sau nu după ce nu voi mai fi.

Nu îndrăznesc, afirmând asta, să mă compar cu marele scriitor argentinian. Sunt convins că motivele tăcerii sale de zece ani nu au fost meschine, ca ale mele bunăoară. Pe de altă parte, cred totuși că orice om aflat într-o criză asemănătoare trebuie să procedeze în consecință. Uneori, pentru a te regăsi, trebuie să întorci un timp spatele omenirii, fie și pentru o perioadă de zece ani.

Dar dacă nu vor mai fi zece ani înainte? Aici e dilema la care bănuiesc că s-a gândit și Sábato. Totuși, lui nu i-a păsat. În cazul meu, recunosc că e vorba de lașitate. Cum spuneam un pic mai sus, a mai rămas câte ceva de spus până la final.

Nu vreți să știți, cei care stați pe margine și vă uitați poate cu mirare, cu admirație sau poate cu dispreț către un scriitor, fie că e „mare” sau neînsemnat ca mine. De fapt, n-ați vrea să știți din ce dileme și angoase sunt alimentate neliniștile unui scriitor. Selva oscura dantescă e un fel de grădiniță existențială în comparație cu dezordinea logică, instabilitatea și amestecul de rațiune & nebunie din mintea unui scriitor.

Furtuna intervine când toate astea se amestecă și dau naștere „crizei de la miezul nopții”. Dar acum e trecut de miezul nopții, iar penumbrele rațiunii încă își fac de cap. Se spune că nu ești scriitor adevărat dacă nu ești citit, de parcă toți cei care sunt foarte citiți ar fi scriitori adevărați.

E ceva greșit în raționamentul ăsta. Devii cu adevărat scriitor abia atunci când nu te mai citește nimeni, fiindcă niscaiva demoni îți acaparează judecățile și te aruncă în genul ăla de dependență care te împinge la scris. Ceva, indiferent ce, numai să-ți hrănești ideea că, dacă vei reuși ceva cât de cât inteligent, poate că o să te citească cineva până la urmă.

Bietul  Sábato cred că ar râde cu gura până la urechi dacă ar citi asta. Până și demonii lui erau superiori. Comparând, de pildă, coșmarurile mele cu viziunile din „Raport către orbi” e musai să pricep odată pentru totdeauna că abisurile minții mele nu sunt în stare să creeze decât nevinovate și edulcorante viziuni bucolice. În cazul ăsta, mai bine n-aș mai visa deloc, fiindcă „producția” coșmarescă e oricum lamentabilă.

Poate că doar scriitori care pot visa „colorat în demență”, precum Mircea Cărtărescu, pot crea capodopere. Or, scriitorul român comun pare incapabil de viziuni coșmarești precum cele din mai sus amintitul „Raport către orbi” sau din cele mai bizare narațiuni ale lui Kafka, pe care Sábato îl admira enorm.

Dacă nu ne alimentăm cazanele viselor cu cel mai negru cărbune coșmaresc e sigur că literatura pe care o creăm nu se va ridica niciodată la înălțimea celor mari. Și atunci, la ce bun? Mai bine ne retragem câte o decadă după fiecare eșec și am rezolvat problema.

Cu coșmaruri second-hand e sigur că nu putem face o literatură mare. De asta Dostoievski ne pare de neegalat, de asta Kafka e un zeu al literaturii, de asta scriitori așa-zis obscuri precum Bruno Schulz sau Robert Walser ni se vor părea aproape inabordabili. Și atunci ne mulțumim cu un fel de mediocritate călduță, cu cearșafuri de aprecieri pe rețelele de socializare, în loc să luăm naibii o pauză de zece ani și să ne gândim ce vrem de fapt.

Considerând, bineînțeles, că tot nu ne citește nimeni, așa cum puțini vor ajunge la finalul acestui articol prea încâlcit și pretențios, pe care l-am scris pentru a fi uitat precum o postare de pe pagina unui tabloid, adică imediat ce nu se mai găsește pe pagina principală.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

2 Comments

  1. Cu toate acestea, eu vă citesc constant…Şi cu plăcere, aş adăuga.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.