Recitesc (dintr-un volum publicat în 2017 de Editura Mega cu sprijinul Bibliotecii Județene „George Coșbuc”) Zborul de la cuib, nuvela lui Pavel Dan, și mi se pare excelentă. Ceea ce altădată vedeam ca fiind sărac în literatura acestui autor, azi găsesc că e bine cântărit și chiar modern. Dar ce mă intrigă cu adevărat este asemănarea cu Străinul lui Camus. Aceeași paralizie emoțională a personajului principal în fața morții părintelui său (la Camus e vorba despre mamă, la Pavel Dan despre tată):

«„A murit tata”, își zise deodată, singur.
„Ei, și! răspunse tot el. Dacă a murit, a murit! Ce e într-asta? Dumnezeul să-l ierte!”»
În plus, atât personajul lui Pavel Dan, cât și cel al lui Camus sunt înștiințați de vestea morții printr-o telegramă.
La Pavel Dan: «Nepricepând parcă, profesorul îndepărtă hârtia de ochi și mai ceti o dată.
Apoi puse telegrama pe masă și se lăsă greoi în fotoliu.
Slovele stau acum înainte-i, ieșind din hârtia gălbuie, mari, țipătoare, ca și cum ar fi fost imprimate în carne:

„Tata mort. Mama.”»

La Camus:

«Am primit o telegramă de la azil: „Mama decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanţe.” Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.»

Desigur, în expunerea lucrurilor ardeleanul nu are claritatea și incisivitatea filosofică a francezului, dar, in nuce, cam tot ce apare în Străinul e de găsit mai întâi la el, mai puțin crima, care nu face decât să dezvolte, să accentueze ideea principală.

Albert Camus

Aflu de pe Wikipedia ceva interesant:
«În ianuarie 1955, Camus a spus: „Eu am rezumat Străinul cu mult timp în urmă, printr-o remarcă pe care o admit ca extrem de paradoxală: În societatea noastră orice om care nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte. Am vrut doar să spun că eroul cărții mele este condamnat pentru că el nu joacă acest joc”.»
Gândul m-a dus imediat la următorul fragment din Zborul de la cuib:
«Și toți își plâng rosturile, se tânguiesc de neajunsuri și necazuri. De toate acestea el e străin. Se simte stingherit și așteaptă ca cineva să se ridice și să-l întrebe: „Cine ești, străine, cel de plângi la căpătâiul mortului nostru?”».
Impresia fiului că ceilalți sunt gata să-l critice apare limpede și în Străinul:
„În acel moment, am observat că erau cu toţii aşezaţi în faţa mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece”.

Sunt și alte lucruri care par să indice o înrudire a celor două texte. De exemplu, dacă Pavel Dan spune despre tată că „de bisericos nu a fost foarte bisericos”, dar că „nici la lucrul altuia nu s-a întins”, că „rău n-a făcut nimănui nici cât tină sub unghie”, Camus spune despre mamă: „Cât trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gândise niciodată  la religie”.

O altă asemănare e de o mai slabă acuratețe, dar numai pentru că există raporturi diferite între personaje. După ce profesorul citește telegrama, Pavel Dan scrie: «Omul care adusese telegrama era tot lângă ușă și […] zicea, umilindu-se: „Iartă-mă, nu-s eu de vină”». La Camus, cel care se dezvinovățește astfel este chiar Meursault, personajul principal: «I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze având o asemenea scuză. Dar nu părea încântat. I-am spus: „N-am nici o vină”.

Eugène Ionesco

În fine, ar trebui făcută (dacă nu a făcut-o deja cineva, iar eu prezint aici secretul lui Polichinelle) o comparație riguroasă a textelor. Nici vorbă să-i aduc vreo acuză lui Camus, Străinul a fost publicat în 1942, iar Pavel Dan a apărut în limba franceză (Jean Vigneau, Marseille), tradus și prefațat de Eugène Ionesco, abia în 1945 (în limba română, colecția de nuvele Urcan bătrânul a apărut în 1938), îmi par însă fascinante similitudinile dintre texte. Sincronicități, cum ar spune Jung. 

Patreon - O mie de semne

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.