După o mică caniculă de noiembrie azi cerul e închis, aerul mai ascuțit, parcă începe să miroasă a iarnă. Mă simt ca o pisică care stă pe calorifer și toarnă-n ea cafea.
Sper ca săptămâna voastră să fi fost nu foarte obositoare și ca rândurile mele să vă găsească în confortul unei pături, poate cu o cană cu dungi și cu ceva cald de băut, așezați numai bine de citit câteva scrisori care vă promit că vă vor prinde precum un roman de epocă. Weekendul acesta vă aduc scrisori cu intrigi de la curte, regi, conți, fețe bisericești controversate, căsătorii aranjate, șicanele lumii literare a vremurilor, toate legate cu un fir de lumină a secolului XVIII.
Nu știu despre voi, dar eu sunt de acord cu Alexander Pope care avea vorba aia că „studiul cel mai interesant despre om este omul însuşi”.
Despre orice aș citi, că-mi plac poveștile, documentarele etc. despre animale și micul lor mare univers, mai drept ca al nostru, dar întotdeauna, negreșit, cel mai tare mă va captiva povestea celui mai complex animal – omul.
De pildă eu. Presupun că toți ne studiem pe noi înșine în raport cu diverse valori și situații, presupun că toți elaborăm teorii de emanație divină când ne taie inspirația pe bază de observație și dezvoltăm mecanisme, metode și politici pentru un trai mai bun cu noi înșine și printre oameni.
Eu cu alți oameni o rezolv ușor. Interacționez cu puțini și când simt incompatibilitate fug ca dracu de tămâie. Dar cel mai greu e traiul cu mine însămi – să mă înțeleg, să mă suport, să mă trag de păr spre dezvoltare, să nu devin ce detest, să nu mă tâmpesc etc.
Însă la oboseală exagerată mă surprind că ba funcționez brici, ba adorm la ore mici, pun ceasul să sune la 6:30, sar mecanic, fac patul din reflex cu ochii semiînchiși, mă îngrijesc de lucruri esențiale precum cafea și igienă, trag niște haine, trag – evident – măcar puțin rimel și două palme pentru culoare. Apoi fac sandvișul pentru copil, i-l pun în ghiozdan, trezesc odrasla și deschid fereastra pe care intră aerul sincer de sub 10 grade Celsius și aud clopotele care bat pentru mine. Mă rog, erau pentru morți, dar se va limpezi treaba peste două-trei propoziții.
Parcarea și strada erau mute și goale, doar două bătrâne cochete trăgeau greu de un coș mare învelit cu un prosop pe care sigur îl gâdilau pe burtă bomboanele de pe colivă. Nu-s eu o bisericoasă, dar m-am simțit salvată de biserică de la un drum până la școală făcut sâmbăta. În final a ținut, pe bună dreptate, să mă lumineze și fiică-mea că e sâmbătă și nu ar trebui să o trezesc așa devreme.
Probabil știați că și Iluminismul românesc a fost prietenos cu biserica, după modelul german, dar modelul francez nu chiar, însă, indiferent de cât de pasionați practicanți ai religiei ați fi, sigur veți găsi măcar puțină plăcere în lectura scrisorilor lui Voltaire, pline de verticalitate, umor, spirit, contraste, nevoia avidă de valori morale și intelectuale prinse în ramele filosofice în care își cuprindea munca, viața socială, culturală, politică și viața în sine. Scrisorile lui m-au bucurat, m-au amuzat și m-au înduioșat pe ici pe colo: Aș da toate lucrările mele pentru a-mi putea petrece zilele alături de el. Reputația este un soi de fum, singura bucurie adevărată este prietenia.
M-aș bucura dacă v-ar bucura aceste scrisori și pe voi, puținii mei cititori.
Cu prietenie nepricepută,
G.
Am cules scrisori din volumul Corespondență, Voltaire, Antologie, traducere și aparat critic de Maria Carpov, Editura Univers, 1978, pag. 51, 52, 76, 77, 83, 84, 85, 125, 126, 127, 143, 144, 146, 338, 339, 372, 373.
Către Domnul de Cideville
26 iulie
S-ar fi căzut să răspund mai repede, dragă prietene, la încîntătoarea dumitale scrisoare în care-mi vorbești cu atîta căldură, prietenie și inteligență. Sînt vremuri cînd poți săvîrși lucrurile cele mai îndrăznețe fără să pățești ceva; iar alteori, lucrurile cele mai simple și mai nevinovate sînt socotite păcate de neiertat. Există oare ceva mai necruțător decît Scrisorile persane? vreo carte în care guvernul și religia să fie tratate cu mai puțină milă?

Și totuși, această carte n-a făcut decît să-l împingă pe autor în gloata aceea numită Academia franceză. Saint- Evremont și-a petrecut toată viața în exil pentru o scrisoare care nu era decît o glumă oarecare. La Fontaine a trăit în tihnă sub un guvern bigot. A murit, ce-i drept, ca un prost, dar măcar era înconjurat de prieteni. Ovidiu a fost exilat și a murit printre sciți. Lumea e făcută din bucurie și necazuri.
Voi încerca să trăiesc la Paris ca La Fontaine, să mor mai puțin prostește decît el şi să nu fiu exilat ca Ovidiu. Nu vreau, în ruptul capului, ca, pentru trei sau patru fițuici tipărite, să ajung să nu-l mai pot vedea pe dragul meu Cideville. Aș da toate lucrările mele pentru a-mi putea petrece zilele alături de el. Reputația este un soi de fum, singura bucurie adevărată este prietenia. N-am nici o clipă de răgaz, dragul meu prieten. Sînt copleșit de treburi, de meseriași, de încurcături și de boală. Încă n-am prins rădăcini în noua mea locuință; de aceea îți și scriu pe fugă. Îl îmbrățișez pe filosoful nostru Formont. Adio; încă nu știu dacă Linant va fi un mare poet, dar cred că va ajunge un om foarte cinstit și foarte de treabă.
Către Domnul Thiériot (La Paris)
15 iulie
Deși am fost cumpătat, dragul meu Thiériot, totuși m-am îmbolnăvit. Sînt un om de treabă, dar îmi lipsește harul. Te rog să te ții bine, căci mie tot mi se mai pare că ne aflăm pe vremea cînd eram atît de legați încît, cînd eu aveam fierbințeli, te scuturau și pe dumneata frigurile.
Iată-te așadar răzbunat pe nimfa dumitale ; și-a pierdut frumusețea. De acum înainte va fi mai omenoasă, dar va da peste puțini inși omenoși. Îi vei putea spune:
Les dieux ont vengé mon outrage;
Tu perds, à la fleur de ton âge,
Taille, beautés, honneurs et bien.
Însă, cu toate acestea, tare mă tem că, de cum se va mai întrema un pic și va fi dansat cine știe ce frumusețe de chaconă, îi vei cădea din nou la picioare, mai fericit ca oricînd. Am primit o scrisoare încîntătoare de la fostul dumitale rival, sau, mai curînd de la fostul dumitale prieten, Domnul Balot; însă acum sînt într-adevăr prea vlăguit ca să-i pot răspunde.
Cînd ți-am cerut fapte despre secolul lui Ludovic XIV-lea m-am gîndit mai puțin la persoana regelui și mai ales la artele care au înflorit în vremea lui. Aș vrea, cu deosebire, amănunte despre Racine și Despréaux, Quinault, Lulli, Molière, Lebrun, Bossuet, Poussin, Descartes etc., mai curînd decît despre bătălia de la Steinkerque. Din o sută de batălii, omenirea nu se alege cu nimic și nu rămîne decît numele celor ce au condus batalioanele și escadroanele; pe cînd oamenii cei mari de care-ți vorbesc au pregătit plăceri adevărate și trainice unor oameni care nici nu s-au născut încă. O ecluză a unui canal care unește două mări, un tablou de Poussin, o tragedie frumoasă, un mare adevăr descoperit sînt lucruri de o mie de ori mai prețioase decît scrierile despre curțile regale sau despre războaie.
Știi doar că, pentru mine, întîi vin oamenii mari și la urmă eroii. Îi numesc oameni mari pe toți cei care s-au distins săvîrșind ceva folositor sau plăcut. Jefuitorii ținuturilor nu sînt decît eroi. Ai aici o scrisoare de la un om pe jumătate erou, pe jumătate om mare; am fost mirat primind-o și ți-o trimit s-o vezi și dumneata. Știi bine că n-am umblat după mulțumirile nimănui cînd am scris Istoria lui Carol al XII-lea; îți mărturisesc însă că sînt la fel de simțitor la mulțumirile cardinalului Alberoni pe cît a putut fi el la cele cîteva cuvinte de laudă, pe deplin meritate, pe care i le aduc în această istorie. Se pare că a văzut traducerea italienească făcută la Veneția. Nu m-aș supăra însă dacă Domnul ministru de justiție ar vedea această scrisoare ca să afle că, dacă în patria mea sînt prigonit, în schimb, în țările străine mă bucur de oarecare prețuire. Se străduie din răsputeri ca nu cumva să nu ajung profet în țara mea.
Către Domnul abate d’Olivet
Cirey, prin Vassi, în Champagne, 4 octombrie
Ce înseamnă purtarea aceasta ? de ce nu-mi scrieți ? Aveți oare un prieten mai vechi decit mine ? cunoaşteți vreun susținător mai neobosit al operelor dumneavoastră? vă înștiințez că mînia mea este la fel de mare pe cît de mare îmi sînt prețuirea și prietenia: sînt cumplit de supărat. Pe scurt, doresc din tot sufletul să-mi scrieți, să-mi vorbiți despre dumneavoastră, despre literatură, despre cărțile cele noi. Vreau să recîștig timpul pierdut; Vreu să stau de vorbă cu dumneavoastră.
Mai întîi vă rog să-mi faceți un bine și să-mi spuneți unde aș putea găsi cartea pentru care a fost ars pe rug bietul Vanini. Nu este vorba de Amphiteatrum. Tocmai am isprăvit acest plictisitor Amphiteatrum; este lucrarea unui necăjit de teolog ortodox. Nu s-ar zice că acest mîzgălici tomist a devenit deodată ateu. Bănuiesc că n-ar fi fost vorba de nici un fel de ateism și că s-ar putea să fi fost fript, ca și Gaufridi și atîția alții, din pricina judecătorilor din vremea aceea. Este un amănunt istoric pe care vreau să-l lămuresc, căci, după părerea mea, merită osteneala.
La Paris se află cineva mult mai vrednic să fie pe rug: abatele Desfontaines. Nefericitul acesta, care vrea să-i violeze pe toți băiețașii şi să-i batjocorească pe toți oamenii cu judecată, mi-a plătit, de curînd, datoriile ce le are față de mine într-un fel foarte murdar: poate că mă veți întreba ce datorii poate avea el față de mine? Mai nimic, doar l-am scos de la Bicêtre și l-am scăpat de spînzurătoare. Erau unii care țineau morțiș să se dea o pildă. Pe vremea aceea aveam prieteni de care niciodată nu m-am folosit pentru mine; ce să mai spun, i-am salvat cinstea și viața, iar în purtarea mea n-a fost niciodată ceva care să micșoreze binele ce i l-am făcut. Îmi datorează totul, și drept răsplată, el mă sfîrtecă întruna.
Știți că a fost tipărită o tragedie despre Cezar, alcătuită din o mulțime de versuri de-ale mele, dar schilodite, și din cîteva ale unui dascăl de retorică ; totul însă cu numele meu. I-am scris despre aceasta abatelui Desfontaines cu încredere, cu prietenie; îl rugam să spună că lucrarea, așa cum este prezentată, nu este scrisă de mine. Ce face abatele meu Deschaufours? Însăilă în grabă, în ale sale Malsemaines, o satiră de-a dreptul nerușinată, în care spune că Brutus a fost quaker, neștiind că quakerii sînt cei mai blînzi oameni din lume și că nu le este îngăduit nici măcar să poarte spadă. Mai spune și că este o încălcare a bunelor moravuri să reprezinți asasinarea lui Cezar; iar după toate acestea, publică și scrisoarea mea. Cîte trebuie să îndur de la aceste așa-zise minți luminate! Cîtă josnicie! Cîtă mîrșăvie! Necinstesc o meserie sfîntă. Mîngîiați-mă cu prietenia dumneavoastră? căci aveți temeinicia vechilor filosofi și grația celor moderni. Vă dați seama ce preț are pentru mine bunătatea dumneavoastră? Dacă este vreo carte nouă care să merite osteneala de a fi citită, vă rog să-mi spuneți două vorbe despre ea. Dacă lucrați la ceva, despre aceasta vă rog să-mi scrieți pe îndelete.
Te rog să fii și mai departe curtenitor, în numele meu, cu oamenii de bine ce-și pot aminti de mine. Aș vrea ca Pollion de La Popelinière să gîndească despre mine mai curînd ca străinii decît ca francezii.
Mi s-a spus că portretul acela a fost tipărit. Sînt sigur că defăimările de care este înțesat vor fi crezute cîtăva vreme, dar sînt și mai sigur că timpul le va nimici.
Către Domnul Thiériot
Cirey, 21 decembrie
Îți răspund în grabă, dragul meu, la scrisoarea din 18, în privința nepoatelor mele. Îi spui doamnei du Châtelet că ești de părere că eu vreau să-i fac mai mult bine gentilomului aceluia pe care-l recomand decît însăși nepoatei mele. Eu cred că amîndurora le fac mult bine; și cred că-mi fac și mie, trăind alături de cineva cu care am legături de sînge și de prietenie, care-i plin de talente și a cărei minte îmi place. Pe deasupra, am mai găsit și o slujbă foarte potrivită, pe măsura unui gentilom și, ceea ce-i și mai bine, aducătoare de venituri, o slujbă pe care nepoata mea ar putea-o cumpăra ca să fie a ei.
Pe nepoata cea mai mică o cunosc mai puțin; cînd însă va fi vorba ca aceasta să se așeze la casa ei, voi face pentru ea tot ce-mi va sta în putință. Dacă nepoata mea cea mare va fi mulțumită de viața la țară și va voi, cîndva, să-și vadă sora lîngă ea; dacă sora aceasta mai mică ar dori mai curînd să fie doamnă într-un castel decît o orășeancă necăjită din Paris, aș putea-o mărita lesne în micul nostru paradis terestru. Dacă stăm și ne gîndim bine, eu altă familie decît pe ele nu mai am; aș fi tare mulțumit dacă le-aș simți mai apropiate de mine. Să nu uităm că îmbătrînim, că ne șubrezim și că atunci este plăcut să ai rude ce-ți sînt recunoscătoare. Dacă se mărită cu niște burghezi din Paris, mă închin, dar pentru mine sînt pierdute. Să ajungi fată bătrînă este o situație foarte păcătoasă. Pînă și prințesele de sînge regesc fac cu greu față acestei stări împotriva firii.
Ne-am născut ca să facem copii. Doar cîțiva filosofi nebuni, printre care ne numărăm și noi, se pot abate de la regula generală fără să încalce buna-cuviință. Te încredințez că mă socotesc în stare s-o fac fericită pe domnișoara Mignot, dar trebuie să vrea și ea; iar dumneata, care te-ai născut ca să faci fericirea celorlalți, ajutînd la fericirea ei, nu faci decît să-ți împlinești menirea.
Fii curtenitor și pentru mine, dragul meu, cu Pollion și Polymnie, ca și cu Orfeu.
Te îmbrățișez cu drag.
Către Domnul abate Moussinot
28 decembrie
Este vorba de o faptă bună pe care, te rog, dragul meu, să n-o amîni. Pe strada Sainte-Marguerite trăiește o domnișoară d’Amfreville, fată de familie mare, care are un soi de moșie la Cirey. N-o cunosc deloc; dar se află, după cîte mi se spune, la mare strîmtoare. la repede o trăsură, dragul meu abate, și du-te la această domnișoară; spune-i că-mi iau îngăduința să-i împrumut zece pistoli și că sînt oricînd gata s-o slujesc de va avea nevoie.
După această faptă bună, vei mai face una; vei duce domnişoarei Mignot, cea mare, un sac cu o mie de livre, cerîndu-i să-mi ierte grosolănia și adăugînd că din aceste o mie de livre, patru sute sînt pentru sora ei mai mică. Să-i spui acestei surori mai mari că m-a supărat refuzînd partida pe care i-am propus-o; că ar fi avut o rentă de peste opt mii de livre și că s-ar fi căsătorit cu un om din lumea bună, vrednic să fie iubit; dar că am lăsat totul baltă de cum am aflat că ea strîmbă din nas.
Încredințeaz-o de calda mea prietenie în termenii cei mai convingători; mi-ar plăcea s-o faci să simtă puțin că este o deosebire între caracterul meu și acela al lui Arouet, că este lesne să închei afaceri cu mine, în sfîrșit, să faci tot ce vei crede că-i poate spori prietenia și încrederea; dacă ar fi vrut să-ți dea împuternicirea pentru afacerile ei și să vină să se stabilească alături de mine, ar fi făcut foarte bine; fă-o să înțeleagă acest lucru!
Către Domnul Le Franc de Pompignan
Cirey, 30 octombrie
Toți oamenii, domnule, au o ambiție : ambiția mea este să vă fiu pe plac, să mă bucur, din cînd în cînd, de bunăvoința dumneavoastră și, întotdeauna, de prietenie. Pînă acum, pe oamenii de litere nu i-am văzut decît gudurîndu-se pe lîngă idolii zilei, lăsîndu-se ocrotiți de niște ignoranți, ferindu-se de cei ce se pricep, căutînd să-și piardă rivalii în loc să-i întreacă. Toate academiile sînt molipsite de intrigi și dușmănii: cel ce dovedește că are talent își face îndată dușmani tocmai din cei ce i-ar putea recunoaște talentele și care ar trebui să-i fie prieteni.
Domnul Thiériot, pe care-l știți cît este de drept și nepărtinitor, și care mi-a citit în adîncul sufletului timp de douăzeci și cinci de ani, știe cît de mult urăsc această otravă revărsată asupra literaturii. Și știe, mai ales, ce stimă nutresc pentru dumneavoastră din clipa în care v-am putut citi cîteva lucrări : poate să vă spună că, deși mă aflu la Cirey, alături de cineva care face cinste atît științei cît și vieții mele, îmi pare nespus de rău că nu sîntem prieteni. Cu ce alt om de litere aș fi dorit să fiu prieten, dacă nu cu dumneavoastră, în care se află, laolaltă, gustul cel mai pur și un netăgăduit talent ? Știu că nu sinteți numai om de litere, ci și un excelent cetățean și un prieten devotat. Ca fericirea mea să fie întreagă, mi-ar trebui dragostea unui om ca dumneavoastră.
Am citit, cu foarte mare plăcere, disertația dumneavoastră despre Pervigilium Veneris: este, într-adevăr, ceea ce se numește o cercetare literară. […]
Dacă aveți de făcut vreo obiecție despre Newton, vreun sfat de dat despre literatură, sau vreo carte de transmis, vă rog să vă gîndiți, domnule, la un singuratic plin de admirație pentru dumneavoastră și care, toată viața lui, se va strădui să fie vrednic de bunăvoința ce-mi arătați.
Cu aceste simțăminte voi fi etc.
Către Domnul conte d’Argental
Délices, 16 iunie
Îngerul meu drag, mă tem nespus să nu te supăr trimițindu-ți doar niște proză pentru Enciclopedie, în loc să-ți trimit grămezi de versuri pentru Clairon și Lekain.
Trimit pe adresa Domnului de Chauvelin Imaginație și Idolatrie; sînt două lucrări pentru care mi-am dat multă osteneală. Este o mare îndrăzneală să cauți să dovedești că n-au existat idolatri. Eu socotesc că lucrul a fost dovedit și nu mă tem decît că l-am demonstrat prea mult. Dumitale îți revine misiunea de a proteja adevărurile stingheritoare pe care le-am spus în articolele Idolatrie și Imaginație. Dacă nu sînt tipărite cu numele meu, se poate să treacă de tribunalul cenzorilor. Este un nume primejdios care trezeşte bănuiala oricărui bun teolog.
În sfîrșit, sernmonum nostrorum candide juder (*judecător sincer al poeziilor noastre), vezi dacă nu-i poți da aceste articole lui Diderot. Ți l-am trimis mai înainte pe cel despre Istorie, prin Domnul de Chauvelin; toate trei ar putea alcătui o carte. Mi-am jertfit timpul pentru Enciclopedie; nu mi-ar părea rău de oboseală, dacă, pe zi ce trece, cartea s-ar îmbunătăți, și doresc ca articolele mele să fie cele mai puțin bune. Poate că-mi irosesc timpul vorbindu-ți despre ceva ce nu-i privește decît pe filosofi, cînd se petrec atîtea lucruri care trebuie să privească pe toată lumea.
Mă mîngîi cu gîndul că nu mai ai casă nici la Saint-Malo, nici pe malul Rinului.
De i-ar putea bate Domnul conte de Clermont pe cei din Hanovra! De nu s-ar mai întoarce acasă englezii care s-au instalat în apropiere de Saint-Malo! De-ați încuviința și de ați căpăta încuviințarea pentru Istorie, ldolatrie, Imaginație! Imaginație nu mai am; dar sentimentele care mă leagă de dumneata sînt mai puternice decît oricînd.
Să-ți spun două vorbe despre jalnicul meu portret. Îți jur că sînt la fel de urît cum mă arată; crede-mă. Pictorul nu este bun, recunosc; dar măcar nu mă lingușește. Pune pe cineva să facă o copie pentru Academie.Ce are a face dacă portretul unui biet păcătos, care în curînd va fi țărînă, seamănă sau nu ? Portretele sînt o himeră ca tot restul. Originalul te va iubi din suflet atît cît îi va fi dat să trăiască.
Către Domnişoara Clairon
16 octombrie
Frumoasă Melpomena, mîna mea nu va răspunde scrisorii cu care mă cinstești întrucît este cam neputincioasă; însă inima, care nu este, va răspunde.
Să ne gîndim împreună, să ne gîndim puțin.
Monologurile, care nu sînt înfruntări între pasiuni, nu pot niciodată să miște sufletul și să-l înalțe. Monologul, care nu este și nu poate fi decît urmarea unor acelorași idei și a unor acelorași sentimente, nu este decit o piatră necesară edificiului ; nu i se cere decît să nu răcească atmosfera. Cel mai bine, fără îndoială, este ca monologul dumitale din actul al doilea să fie scurt, dar nici prea scurt. Poate fi chemată Fanie și atunci ajungem la înduioșare. Voi încerca, dealtfel, să dau mai multă forță acestei mici piese, ca și multor altora. A fost nevoie ca Tancred să fie dat înainte ca să-l pot vedea încă o dată. N-am lucrat mai mult de o lună la piesa aceasta.
Talentele dumitale au salvat defectele mele; a sosit vremea să mă arăt mai puțin nevrednic de dumneata. Nu sînt nicidecum de părerea dumitale, frumoasă Melpomena, în privința felului în care-mi propui împodobirea pieței Grevei. Ferește-te, te rog, să faci scena franceză dezgustătoare și înfricoșătoare, mulțumește-te că este cumplită. Să nu-i imităm pe englezi cînd sînt odioși. Niciodată grecii, care se pricepeau atît de bine la decorarea scenei, nu s-au gîndit la asemenea născocire de barbari. De ce trebuie să-l punem pe tîmplar să ridice un eșafod pe scenă ? Cum se leagă eșafodul acesta de intrigă ? Este frumos, este nobil să atîrni arme, devize.
De aici urmează ca Orbassan, văzînd scutul lui Tancred fară arme și cămașa de zale fără însemnele ce dovedesc iubirea femeilor, iși închipuie că l-a biruit pe vrăjmașul său; se face provocarea la luptă; este primită; totul alcătuiește o acțiune care slujește nodului esențial al piesei. Dar să aduci pe scenă un eșafod numai din plăcerea de a urca pe el cîteva ajutoare de călăi înseamnă să necinstești singura artă prin care francezii sînt mai presus de alții; înseamnă să lași buna-cuviință să fie strivită de barbarie; crezi în Boileau, care spune :
Mais il est des objets que l’art judicieux
Doit offrir à l’oreille et dérober aux yeux.
Acest om mare știa despre lucrurile acestea mai mult decît mințile cele luminate din vremea noastră.
Treizeci sau patruzeci de ani am strigat întruna să se dea spectacol în conversațiile noastre în versuri cărora li se spune tragedii ; dar aș striga și mai tare dacă scena ar fi schimbată într-o piață a Grevei. Te rog din toată inima să îndepărtezi această ispită dezgustatoare.
Peste cîtva timp voi trimite Tancred, după ce voi fi putut lucra la el pe îndelete ; căci, închipuie-ți că, în sihăstria mea nu am timp să lucrez pe îndelete. […]
