Cosmin Perța, în recentul său roman (Dispariția, Editura Polirom, 2021), ne propune o întâmplare stranie – dispariția unui sat întreg, determinată de fapte necunoscute, care conduc la o rapidă plonjare a firescului (cu toată recuzita sa cotidiană de personaje, fapte, gânduri sau decizii) într-un cadru fantasmatic, rural, din preajma Clujului, regăsit la interferența insolită dintre coșmarescul de natură folclorică și o memorie colectivă, aflată sub zodia unei dispariții care țese o pânză cețoasă a unui prezent continuu, ce învăluie perspective, amintiri, imagini sau voci.

Primul dintre personajele emblematice ale textului, care îi însoțește pe toți ceilalți, într-o (pseudo)comuniune a persiflării și a mușamalizării faptice, este tăcerea impusă de o omerta abil orchestrată de interesele sau mentalitățile întâlnite în administrația locală: ,,Bianca îi surprinse ezitarea și hohoti și mai tare. – La asta nu cred că îi dăm de capăt… Nu vezi că nimeni nu spune nimic, parcă ar fi omerta aici și toți vor să ne aburească și să ne fraierească”. Astfel, se creează o atmosferă încordată, iar orice explicație rațională a dispariției ar echivala, pentru primarul comunei, cu o răscolire bruscă a unor nisipuri mișcătoare, nevăzute, pe care însă a fost clădit și susținut întregul său edificiu administrativ, care aduce, tot mai mult, cu un artefact al fricii.

Decorul este format fie din casele părăsite ale locuitorilor din Peștera, în care prezența acestora mai persistă doar sub forma unor obiecte cu un contur tot mai fantomatic, fie din natura cufundată într-o singurătate sălbatică, din jurul unei foste fabrici de sopon și detergent, deasupra căreia persistă, întreținând o tensiune malefică, acel fum negru, la fel de mistuitor precum un foc.

La început, pe durata unei scurte și destul de concentrate secvențe, apar în prim-plan membrii unei familii dintre cele care se pregătesc să plece, să intre în ceața dispariției. Este vorba de Ion, întors din Legiunea Străină într-un sat natal schimbat din rădăcini, sau Mariana și copiii lor care, într-o atmosferă de o stranietate sumbră, ies din casă, ajung din urmă convoiul celor ce se îndreaptă spre un peisaj natural care se abstractizează, aflat la confluența miticului cu ancestralul. Aerul apăsător, cutremurat de o undă crepusculară, spectrul absenței, liniile incerte ale unor contururi sau umbre în mișcare ale celor care trăiesc sub zodia unei dezrădăcinări absurde, elementele de pastel thanatic al naturii, toate acestea par desprinse dintr-un film de Luis Buñuel, turnat într-un decor ce amintește de tabloul lui Van Gogh, Mâncătorii de cartofi.

Cei doi jurnaliști realizează un periplu detectivist: Lori, fotograful ziarului Opinia clujeanului și Bianca, o reporteriță de investigații, zeloasă și capricioasă, datorită unui spirit de observație  bazat, în primul rând, la orice eveniment, cum este și cel de față, pe identificarea firelor care pot dezamorsa efectul imediat al declanșării bombei. Însă, odată ajunși la fața locului, firele care compun mecanismul declanșator al întregului eveniment par a fi numeroase, încurcate haotic, incolore.

Satul Peștera a devenit, imediat după misterioasa dispariție, un topos impersonal, devitalizat, localizat geografic doar, nu și uman. Primarul comunei are un stil aparte, deopotrivă, zeflemitor și pare a adopta un histrionism ușor machiavelic. El îi poartă pe cei doi musafiri printr-o realitate birocratică, sufocantă, confuză pe alocuri, doar pentru a-i deruta sau pentru a-i familiariza, oarecum, cu propriile sale incertitudini, în care se află împotmolit? Cu toate acestea, o adevărată incursiune labirintică îi oferă naratorului, dar și personajelor sale, prilejul de a reliefa portrete vii ale unora precum blajinul părinte Teofil, bătrâna Ilișca lu’ Zavacioc, ciobani sau alți săteni, cu toții legați (printr-o rețea inaparentă, sinuoasă, instabilă precum un alt nisip mișcător) de aceleași drumuri sau poteci ce duc de la superstiție la eres, de la fapte la vorbe sau gânduri care perturbă un ritm cotidian, erodat de curenți ai premoniției, ai ignoranței sau ai dezumanizării.

Bianca rămâne un personaj marcant, mai ales prin faptul că propria ei existență reprezintă un prilej de autodeterminare sau redescoperire de sine, într-un cadru de viață în care oniricul capătă, adesea, insuportabila ușurătate a unui repertoriu depresiv, din care nu lipsește frustrarea sau distanțarea față de ceilalți. Prin intermediul jurnalismului, aceasta investighează și se investighează. Încercând să iasă din bula tot mai sufocantă a unui cotidian epuizat și epuizant, ea se reîntoarce la un trecut traumatic, de care nu vrea neapărat să scape, ci încearcă să-l reconstituite cu ajutorul firav al memoriei afective, într-o atmosferă a contopirii visului cu amintirea, a observației cu simțirea. Ea va încerca să parcurgă un traseu inițiatic de la faptă la urmările acesteia, de la orice demers justițiar la conștientizarea fragilității acestuia, în plan mnemonic sau imaginativ.

 Prin descoperirea până și a celui mai insignifiant amănunt al acestei dispariții nefirești, ea dorește să pătrundă și să înțeleagă, nu neapărat adevărul faptic, cât mecanismele poveștii care declanșează misterul, ruptura, apropierea sau, dimpotrivă, golirea de sens a unei lumi supuse unui armistițiu crepuscular, tensionat, între o latură birocratică, mercantilă, în care se pierd semnificații sau simboluri, și o latură identitară din care nu lipsesc elemente tradiționale, care conferă evenimentelor un aer aproape ancestral.

Până la urmă, ea reface simbolic traseul pe care l-au urmat toți acei săteni, părăsindu-și locuințele și deplasându-se spre acel soare imens, o dimensiune spectrală a necunoscutului, un axis mundi al condiției umane proiectate în plan cosmic. La final, ea își va propune să rămână în sat, indiferentă la insistențele colegului ei, care va pleca spre Cluj și, întocmai ca la un ritual, va merge în casa lui Ion, cel prezentat la început, va deschide un cufăr de unde va scoate o rochie de mireasă pe care o va îmbrăca, va ieși din casă și va intra, la fel ca și ceilalți dispăruți, în același soare care ,,a înghițit-o pur și simplu”, trecând, astfel, într-un act epifanic al redescoperirii de sine, granița dintre real și miraculos.

Dincolo de povestea derulată într-o manieră cinematică și înscrisă în tradiția prozei ardelenești de atmosferă, amintindu-mi de  Pavel Dan, Alexandru Vlad sau de Marian Ilea, insolitul omniprezent urmărește sau completează, la fiecare pas, un spirit de observație, căruia nu îi scapă niciun punct de trecere invizibilă de la ficțiune la realitate și invers, căci timpul concret al întâmplărilor este copleșit de trauma colectivă care, sub formă cețoasă, planează asupra realităților imediate, determinându-le traiectoria.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.