Kafka spunea că, în cazul lui, „se poate recunoaște foarte bine o concentrare asupra scrisului” și că, pentru el, „scrisul reprezintă cea mai fertilă orientare a ființei”. Sigur că, în vremurile noastre tot mai repezite și mai cinice, afirmațiile lui de acum un secol par ușor bombastice.

Știm bine cum au stat lucrurile în cazul lui Kafka din punctul de vedere al libertății. Prins în jocul tuturor probabilităților între un tată despotic și un serviciu energofag & detestabil, nemaipunând la socoteală tot felul de neplăceri legate de relații sentimentale utopice și obligații curente de familie sau față de prieteni, bietul Kafka reușea rareori să se simtă și să fie efectiv liber.

Dar nu chiar aici am vrut să ajung, fiindcă și când vine vorba despre libertate lucrurile se îndreaptă în mai multe direcții. Kafka nu era liber fiindcă se simțea în permanență hărțuit de obligații mărunte, care-i răpeau din timpul pe care și l-ar fi dorit alocat preocupărilor literare. Or, eu aș vrea să deturnez un pic sensul într-o direcție nu mai puțin sensibilă: libertatea de a scrie ce vrei.

Câți dintre noi o fac? Sincer, habar nu am și nici n-am făcut muncă detectivistică în acest sens, ca să-mi dau seama – afară de cazurile prea evidente – câți dintre scriitorii zilelor noastre își fac meseria pornind întru totul de la convingerea că ceea ce creează este rezultatul numai și numai al libertății lor de expresie.

Tot sincer trebuie să mărturisesc că nu de puține ori m-am surprins autocenzurându-mă din diverse motive. Chiar și în momentul ăsta o fac, aproape din instinct, fiindcă sunt în permanență atent să nu am o exprimare învechită, plictisitoare sau care, Doamne ferește!, să lezeze orgoliile vreunui coleg de breaslă.

De ce fac asta? Actul ăsta de servitute față de o situație ipotetică, pe care l-aș putea înlătura cu ușurință, face deja parte din ADN-ul meu literar. Am făcut-o de atâtea ori încât mi s-a imprimat în instinct și a devenit, cumva, un lucru de la sine înțeles, intrinsec. Ființa mea este atât de puternic atașată de acest tip de autocenzură încât pare contaminată cu tipul ăla de virus latent și parșiv care nici nu te omoară, dar nici nu te lasă să trăiești.

Să ne înțelegem: este vorba de influențe de tot felul, care țin de interesul imediat, de nevoia de a păstra o relație – și de a nu crea, în consecință, un subiect în contradictoriu – și, la modul mai general, de influențe care țin de stil, de curente literare și de vitalitate textuală. Dacă ai un stil ușor prăfuit (dar ce înseamnă asta, până la urmă? – Andrei Pleșu pare și el oarecum prăfuit, fiindcă nu e întotdeauna trendy, însă ne place) sau dacă nu folosești o recuzită textuală adecvată „vremurilor noi” (și iar mă întreb: ce înseamnă vremuri noi, când vedem cum modele tot revin?) ai toate șansele să fii descalificat.

Și iată cum, dacă nu lucrezi la „acordurile fine”, poți pica în zona celor considerați „depășiți”. Tot căutând reglajele potrivite, constați la un moment dat că ți-ai pierdut tocmai ce credeai că e mai important: libertatea de exprimare. Asta fiindcă, tot învârtind de butoane, ajungi în situația în care pur și simplu nu-ți mai poți regla nici stilul, nici continuitatea firească a ideilor și nici nevoia de a fi sincer cu tine însuți. Minți frumos, ca să fii „cool” și să nu ieși din rând.

Nu știu la alții cum este, dar eu simt adesea că intru în derapaje periculoase și mă trezesc că sunt pe cale de a intra în stâlpi pe care scrie, cu litere suficient de mari încât ar putea fi observate de orice miop zglobiu și inconsecvent: inadecvare, minciună, rest intelectual. Ce mă face să fiu așa? Mai sunt eu, în condițiile astea, un scriitor „liber”? De ce nu am curaj să spun ce gândesc? De ce comit o servitute față de o entitate în fond închipuită?

Nu știu să-mi dau un răspuns. Tot ce pot să spun este că, în momentele în care-mi dau seama de „infracțiunea” pe care o comit, nu mă simt deloc liber. Sunt legat de niște lanțuri pe care mi le pun singur, a priori, din cauza unor situații strict ipotetice. Sunt precaut, iar în numele acestei precauții sacrific ceea ce ar trebui să fie crezul cel mai intim: acela de a fi liber să spun, sau să scriu, ce gândesc. Și ce e mai grav este că nu știu dacă mă voi mai face bine vreodată.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.