Vremea frumoasă, apetitul în creștere pentru literatură din această perioadă premergătoare Gaudeamusului și, nu în ultimul rând, numele celor doi scriitori, ar fi trebuit să fie ingrediente suficiente pentru o prezență mult mai consistentă a publicului la evenimentul de aseară de la Librăria Humanitas Kretzulescu.

A ieșit mai degrabă o lansare intimă, cu familie & prieteni, lucru care poate fi întru câtva dezamăgitor pentru invitați, Ciprian Măceșaru & Daniel Bănulescu. Cei doi și-au lansat și au citit din volumele proaspăt apărute la Editura Paralela 45, „Alergătorul invizibil”, respectiv „N-ai vrea să te trimit în Paradis?”.

Moderatoarea și PR-ul Editurii Paralela 45, Diana Iepure, a încălzit atmosfera cu întrebări punctuale, menite să scoată la iveală diferite secrete din bucătăria celor doi autori veniți să-și scoată în lume cărțile.

Dincolo de toate neajunsurile legate de absența cititorilor, a fost până la urmă, cum spuneam, un eveniment intim, care a scos la suprafață căldura de care pot da dovadă atât organizatorii – și aici se cuvine să o amintim pe Cătălina Roșu – cât și cei doi scriitori. Acesta a fost, cred eu, până la urmă, elementul esențial pentru coagularea unei atmosfere mai mult decât plăcute.

Am să încerc să redau în cele ce urmează cea mai mare parte a dialogului care a avut loc între cei trei aseară înainte de lectura propriu-zisă, pentru a le arăta celor care nu au fost prezenți cam ce au pierdut.

Ciprian Măceșaru

Diana Iepure: Cum ați ajuns la aceste titluri și cum ați ales coperta cărților voastre?

Ciprian Măceșaru: La mine lucrurile sunt destul de simple, pentru că personajul meu chiar e un alergător. Metafora este de asemenea simplă: e un om care aleargă cu disperare să capete gloria, să capete un statut de mare scriitor și cu cât se străduiește mai mult, cu atât e mai puțin vizibil, în sensul că o ia pe drumuri nu tocmai ortodoxe și este un alergător care trișează. În sensul ăsta i-am spus „alergătorul invizibil”. Ideea alergătorului e mai veche și a fost influențată de alte titluri. Cred că e un titlu simplu, dar de impact. Sper ca lumea să fie curioasă. Imaginea am găsit-o pe internet și i-am propus-o lui Laurențiu Midvichi. El bineînțeles că s-a jucat cu ea și acum am observat, văzând cartea, că în silueta lui există ca un fel de constelație. Îmi place foarte mult. Pe internet nu am putut observa lucrul ăsta.

Daniel Bănulescu: Mi-am dorit întotdeauna să am cărți cu coperte atât de mișto, încât să fie furate doar pentru copertă. Mi-am dat seama că singura mea șansă din zona asta vine. Mi-am amintit un crâmpei de întâmplare de acum vreo douăzeci de ani, când așteptam cu Ioan Es. Pop – eram amândoi angajați ai Uniunii Scriitorilor – de vreo trei ani să ne apară cărțile de debut. Eu l-am bătut la cap pe Dan Stanciu, care mi-a făcut o copertă bună. Ion nu l-a bătut la cap, iar cartea lui a ajuns la un colaborator. A sosit coperta, i-au arătat-o și Ion s-a făcut verde, mov și așa mai departe. Asta pentru că celebrului lui titlu, Ieudul fără ieșire, omul care nu citise cartea îi pusese un sărut ca în „Pe aripile vântului”. Ion a fost terorizat cu două săptămâni înainte, până când a scăpat de această copertă.

Eu am sesizat un lucru, care pare cam cinic. În perioada aia de elaborare a unei cărți, a unei coperte, lucrurile se petrec ca în prelucrarea betonului: orice se potrivește cu orice. Așa că e mai bine să cazi de pe un cal frumos, să iei o copertă care are o oarecare măreție, pentru că toată lumea va descoperi noile înțelesuri având o copertă respectabilă.

Diana Iepure: Și în privința titlului? Fiindcă sunteți foarte egocentric: „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”, „Ce bine e să fii Daniel Bănulescu”…

Daniel Bănulescu: E un fel de „sâc”, un fel de exasperare. Pe de o parte exasperare, iar pe de altă parte e o mărturisire. Scriitorul scrie despre ceea ce cunoaște mai bine: despre el. În momentul în care îți folosești numele, riști. Rezultatele pot să fie și mult mai bune, și mult mai rele.

Diana Iepure: Avem în față doi scriitori consacrați: Daniel Bănulescu, care este romancier, poet, dramaturg. Ciprian Măceșaru este prozator, poet, jurnalist cultural, muzician. Sunteți niște personalități polivalente. Cum vă simțiți în proză? Mai scrieți poezie sau ați abandonat?

Daniel Bănulescu: Vreau să precizez ceva în ceea ce mă privește, apropo de termenul „consacrat”. Cred că în ultimii treizeci de ani, dintre scriitorii nou apăruți în perioada asta, niciunul nu a reușit să găsească consacrarea. Cred că asta se petrece după zece-douăzeci de ani, în cazul scriitorilor foarte populari.

Sorescu n-a fost popular de la început, a devenit după aproape zece ani. Dinescu la fel, Cărtărescu la fel, și dintre cei nou apăruți niciunul n-a reușit să fie arătat cu degetul pe stradă. De exemplu, un om foarte activ, care și-a reinventat cariera, este Nora Iuga. Dar chiar nici Nora nu e cunoscută, cu atât mai puțin subsemnații.

Ciprian Măceșaru: Ca să-l enervez și eu puțin pe Daniel, o să spun că mă bucur să fiu alături de un mare scriitor aici, în seara asta. Scriu poezie, în primul rând poezie. Din păcate, am publicat mult prea multă poezie. În fine, cred că m-am copt, în sfârșit, și de câțiva ani cred că sunt mult mai cumpătat. La anul, poate că tot la Paralela 45, din discuțiile avute până acum cu Cosmin Perța, am înțeles că e posibil să fie așa, să iasă un volum de versuri la Bookfest. Deci scriu, mă simt bine și în proză, și în poezie, pentru că de fapt proza nu se desparte niciodată de poezie. Țin foarte mult la asta.

Daniel Bănulescu

Diana Iepure: Sunteți doi scriitori absolut diferiți. Pe cât de buni sunteți, pe atât de diferiți sunteți. Cine v-a influențat cel mai mult scrisul? Cu cine ați vrut să semănați și cum v-ați debarasat de influența aia care nu e bună, adică să fii emulul cuiva nu e deloc bine… Cum ați reușit să evitați asta?

Daniel Bănulescu: Prin inconștiență. Întotdeauna se face chestia asta printr-o oarecare nesimțire, cutezanță. Așa reușești să faci chestia asta. Mi-am amintit o mică întâmplare și poate e interesantă. Aveam la mine cartea de debut. O luasem de la Editura Cartea Românească și era într-o sacoșă mare. Înaintam către Universitate. Am ajuns în dreptul Universității, unde era un anticar care avea multe cărți. Printre ele am văzut cartea lui Cristi Popescu. Ar putea să fie un răspuns prin chestia asta, această intercondiționare.

Foarte fericit și mândru i-am spus ăstuia: te eliberez de cartea asta și-ți dau o carte de-a mea. Și el îmi zice: „Dai 5 lei sau cară-te!” M-am uitat și am rămas foarte surprins de faptul că exemplarul părea al autorului. Chiar era al autorului, pentru că Cristi decupase din tot ce prinsese și făcuse ca o armonică acele cronicuțe și le băgase în această carte. L-am întrebat pe anticar: „De unde aveți cartea asta?” „Păi cred că de la băiatul ăsta, stă pe-aproape…” „Și cât i-ați dat? Doi lei, trei lei?” Cred că a fost până la urmă chestia asta cu Cristi, care mi-a spus că nu-i adevărat, dar după aia a venit în genunchi să își ceară acest zăcământ de cronicuțe.

Ciprian Măceșaru: O să spun ca un școlar, așa, niște autori care m-au influențat foarte tare, începând cu Italo Svevo, Alfred Doblin, John Fante, Hrabal foarte mult… Vorbesc de începuturi, când îmi căutam și eu vocea. În poezie, la un moment dat, mi-a plăcut să scriu și ca Daniel Bănulescu…

Diana Iepure: Ce credeți că au special aceste cărți față de precedentele?

Ciprian Măceșaru: Aici chiar că e o întrebare complicată pentru mine, deoarece volumul ăsta a înghițit două dintre vechile cărți. Ăsta e un roman care a pornit undeva prin 2006, cred, când am publicat în România literară o povestire. Din povestirea aia s-a născut ceea ce vedeți astăzi aici. Asta nu înseamnă că am scris din 2006 până astăzi la cartea asta. Am publicat Superhero și Portbagaj. Ele sunt înrudite, Paul Vasilescu este un personaj de regăsit în ambele cărți. Cartea asta are o gestație îndelungată, complicată, și mă bucur că în sfârșit am reușit să-i dau forma finală. Îmi stătea pe creier treaba asta.

Daniel Bănulescu: Eu am dorit, oricât ar fi de deplorabilă cartea, să risc să dau în ea ce pot mai mult și ce pot mai bine. Am încercat să povestesc în discuția noastră următorul crâmpei de pățanie. Eram în Cișmigiu, aveam două cărți cu mine, o revistă… La un moment dat am realizat că autorii celor două cărți pe care le aveam, Cristi Popescu și Marin Preda, erau morți, și că vârstele noastre păreau pentru prima dată compatibile. Înainte te gândeai la Preda ca la un soi de Matusalem sau bunicul bunicilor. Mi-am dat seama că nici Preda nu se aștepta relaxat să moară așa… Cu atât mai puțin Cristi! Mi-am zis: bă, dacă mi se întâmplă și mie porcăria asta, ar fi bine să mi se întâmple puțin mai târziu. Atunci am încercat să tratez cu seriozitate treaba asta.

Diana Iepure: Ambii scrieți de ceva vreme. Cum a evoluat scrisul vostru pe parcursul anilor și în ce fel s-a schimbat?

Ciprian Măceșaru: La mine s-a schimbat. Romanul ăsta îmi pare scris de altcineva. E început de mult timp și cred că am o altă voce acum, sunt alte subiecte care mă pasionează în momentul ăsta. Se schimbă lucrurile, nu poți să… Sunt autori manieriști care din momentul când și-au găsit formula o țin așa mult și bine, ceea ce din anumite puncte de vedere este de invidiat. Mi-ar plăcea să ajung la un nivel care să mă mulțumească atât de tare încât să încerc să stau acolo o perioadă. Dar eu încă sunt în căutări acum.

Daniel Bănulescu: Încă de la început, în poezie am prins cu ușurință un ton grav, care mă interesa. În proză am intrat pe o linie greșită, de satiră, de miștocăreală. După aceea mi-a fost foarte greu și mie în continuare să găsesc tonul grav, adevărat, nu neapărat grav. Am făcut eforturi în sensul ăsta. Principalul lucru pe care l-am făcut a fost că mi-am rescris cărțile, nu din plăcerea de a le rescrie, ci din oroarea că arătau în halul ăla. Idealul meu social era să am 3-5 cărți bune care să se scoale ele în locul meu și să se ducă la serviciu, să-mi aducă niște bani lunar.

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment