Din 2016, când i-a apărut volumul de poezie Disco 2000,și până anul acesta, când a revenit cu titlul Mici insule fără verdeață[1], Vlad Alui Gheorghe și-a ținut, sunt sigur, cititorii în suspans. Iată că le-a îndeplinit așteptările și, dacă ar fi să o caracterizez în câteva cuvinte, aș spune că recenta carte e una a firescului cu care tinerețea de azi, euforică, resemnată, dar și angoasată, încearcă și nu prea să se abată de la traiectoria unui cotidian atât de divers și de relativizat. Așa cum, foarte bine, este și o carte a fragilității și a epuizării existențiale, ambele asumate cu un soi de stoicism anxios.
Înainte de toate ne întâmpină atmosfera de tangaj continuu între o stare sau alta, între un relifef identitar, cât de cât stabil, și un altul, destul de fracturat, între ipostaze sociale, inconfortabile și atât de perisabile. Pare că poetul se mișcă prin propria existență ca printr-o apă joasă, când limpede, când întunecoasă, de-o adâncime tot mai primejdioasă.
Însă se mai întâmplă ceva în această poezie. Ocolind zonele nevrotice și mult prea alienante ale existenței, poetul poposește uneori în acele ,,mici insule fără verdeață” ale unui confort afectiv, plin de ingenuitate sau de candoare erotică. Aici se înconjoară de afluenții jovialității, ai unui discret sarcasm sau ai unei fine ironii care salvează/surdinizează situațiile tot mai încordate, accentuarea vreunei fisuri sau debutul brusc al vreunei înstrăinări.
Captiv în caruselul automatismelor care alcătuiesc tabloul cotidian, poetul pare a se confrunta cu „o senzație stranie de timp liber” și, astfel, concluzionează că „frumusețea e obositoare”. O constatare menită să justifice o întreagă recuzită a gesturilor astenice, a unui spleen cotidian, care întreține atmosfera nevralgică dintr-o dimineață oarecare, surprinsă în imagini pline de un expresionism candid, jovial, chiar și jocular: „primele dimineți singur acasă, soarele/ nu mai face din ochi,/ se lungește cât poate peste niște nori aduși/ astă vară de la mare,/ și face fix cât trebuie la aeroport ca să decoleze/ aeronavele,/ și după aceea/ primele dimineți se tot repetă și fiecare dimineață/ e tot prima,/ fiecare aduce o nouă pereche de mâini/ care să desfacă jaluzelele ca pe o/ pâine caldă”.
Multă epuizare gestuală sau corporală, dar și o încercare de domesticire a angoasei par a fi elementele următoarelor secvențe. Însă ceea ce le salvează de la căderea în patetism și de la un eventual efect al disimulării este tocmai fondul imagistic, echilibrat în nuanțe și asocieri insolite, însoțit de un ușor sarcasm crepuscular. Pe zidurile acestor construcții inedite pare să crească neîncetat iedera angoasei și a surmenării cotidiene: „capul meu e o pătură plină de găuri/ prin care îți scoți mâna afară cu totul, și/ coatele ți se răcesc imediat./ capul meu e o cutie perfectă/ în care pui cu sârg sticlele goale de la/ masa de prânz” (levitație).
Însă din observatorul anxios al realității zilnice, care surprinde în mod fățiș și cu o franchețe neliniștită mersul lucrurilor, poetul devine un coregraf al momentelor de un erotism mult prea transparent, fragil și, în fond, instabil. Dragostea sau doar nevoia unui atașament constant devin poate cele mai nimerite anxiolitice împotriva însingurării. Mostrele de candoare sau de nostalgie alcătuiesc tabloul unei metafore care vorbește despre fragilitatea apropierii care s-a consumat, cândva, într-un decor care aduce tot mai mult a natură moartă: „în aceeași pereche de pantofi ne/ băgam amândoi picioarele și/ acolo am simțit amândoi/ apropierea/ o căpșună strivită de-o/ pereche de blugi pe scaunul din spate al mașinii” (white violet).O ironie gravă, cu aromă de frondă, se ascunde sub masca unui altruism nervos, frustrant, care trădează dependența de celălalt : „Sprijină-ți sticla de mine,/ ca și cum asta ar/ conta./ Sunt aici, gata să simt în locul tău,/ gata să sufăr pentru păcatele tale,/ gata să te ascult când nimeni nu te mai ascultă,/ pentru că undeva între noi/ se scurg vinovăția și zilele de duminică petrecute acasă,/ după nopțile în care ne-am pierdut/ cheile în taxiuri de aur cu/ un singur far” (Poem).
Senzația de o oarecare detașare se consumă într-o reverie palidă, însă înduioșătoare, care vorbește despre câștigarea unei anumite libertăți imaginative de percepție a unei realități tot mai instabile: „lasă oamenii de sub apa sărată afară,/ lasă castele cu turnuri, cu lumini/ de ceară, lasă totul să vină/ lasă lumina în casă/ doar cât e furtună/ iar tu să vezi doar urmele de lamă/ lăsate pe gheață/ peste mici insule/ de verdeață” (Nimeni nu mai vrea nimic).
Anumite situații își dezvăluie, pe lângă un anumit curs evenimențial firesc, și o latură de-un insolit aparte, pe care autorul îl surprinde într-un poem de atmosferă, în care versurile curg firesc, spontan, menținând, în subsidiarul senzorial, destulă tensiune și angoasă. Acest text evocă un cântec pentru aricii de mare, iar anumite gesturi au valoarea unui ceremonial al candorii perisabile, într-un decor obiectual și uman format din umbre și linii fragile, în care sentimentul distanțării capătă o amploare și mai nevralgică: „dacă dai cu un cuțit într-un/ arici de mare, îți va/ curge o zeamă și ceva/ nisip, și după rămâne o bucățică/ de carne fragedă și mică/ cu puțin gust pe care/ îl știi prea bine deja,/ de atunci când deschideai ochii săpând cu o lanternă/ prin umbra mea”.
Rămâne totuși remarcabilă încercarea de îmblânzire a vulnerabilității și de menținere a unui surâs lucid, a unei stăpâniri de sine senine și obosite deopotrivă, în permanentul tangaj existențial.
[1] Vlad Alui Gheorghe, Mici insule fără verdeață, Ed. Tracus Arte, București, 2024.
