Dacă tot am vorbit într-un material anterior despre ziua de 23 August 1944 și despre bombardamentele germane de după lovitura de stat a Regelui Mihai, mi-am spus că n-ar strica să vă povestesc câte ceva despre o clădire care a fost distrusă în timpul acelor evenimente și care nu avea să mai fie refăcută niciodată: Teatrul Național.

Bucureștenii cunosc bine acest loc, pe care s-a construit în anii 2000 Hotelul Novotel. Cei care trec doar ocazional prin Capitală nu cred că n-au vizitat, măcar o dată, zona. Este vorba despre Piața Teatrului, așa cum a fost ea numită, cel puțin cât timp acolo s-a aflat clădirea impunătoare a Teatrului Național.

[image_with_animation image_url=”1566″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

La jumătatea secolului al XVII-lea aici era practic periferia orașului, unde își duceau viața oameni săraci, în căsuțele lor modeste. În 1669, locul dinspre Palatul Telefoanelor îi aparținea lui Stan Taie-Cuie, care îl primise ca zestre de la soția lui. După moartea acestuia a trecut în stăpânirea comisului Barbu Mănescu.

Partea dinspre strada Câmpineanu (să zicem înspre blocul cu B1TV) îi aparținea, pe la 1700, lui Stroe Seimeanul. Casa cu pivniță pe care acesta și-a construit-o a trecut mai târziu în proprietatea lui Grigorașco, iar mai apoi în cea a boierului Petre Merișescu. Practic, proprietarele locului erau două nepoate minore ale boierului, pentru care semnase pe actul de vânzare epitroapa lor, căminăreasa Marghioala Arion.

În fine, aici a ridicat mitropolitul Filaret, la mijlocul secolului al XVIII-lea, un han care i-a purtat numele. Construcția ocupa locul dinspre strada Câmpineanu și se întindea până la mijlocul Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei). Veniturile hanului erau destinate unor acțiuni filantropice, o parte din bani fiind folosiți pentru ajutorarea copiilor orfani.

[image_with_animation image_url=”1568″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Locul pe care se afla hanul Filaret și cel al boierilor Merișești a fost ales de o comisie specială, instituită de Vodă Bibescu, pentru clădirea Teatrului Național. Soarta hanului a fost însă pecetluită și din alte motive: marele cutremur din 1838 îl șubrezise, clădirea nemaifiind sigură. În plus de asta, lucrurile avansaseră în aproape un secol de la construirea sa, pe Podul Mogoșoaiei apărând case boierești și numeroase prăvălii. Hanul Filaret nu mai corespundea, așadar, nici din punct de vedere estetic.

Interesantă este o notă rămasă de la Pantazi D. Ghica, în care se spune că, pe la 1830 (datarea este aproximativă) „era pe locul Teatrului Național o băltoacă mare verde-neagră în care orăcăiau broaștele, pe când rațele se bălăceau în șanțurile largi de-a-lungul Podului…” Astăzi, o asemenea imagine este de neînchipuit.

[image_with_animation alignment=”” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]
[image_with_animation image_url=”1572″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Într-un ziar din 1844 există un anunț care precizează că cei interesați de materialul rezultat în urma demolării hanului Filaret „să se arate la Sfat”, unde urma să se organizeze o licitație. Din cauză că la prima strigare s-a obținut un preț foarte mic, licitația s-a repetat.

Anterior, pe 15 august 1843, Vodă Gheorghe Bibescu punea o rezoluție pe raportul comisiei speciale înființate pentru ridicarea Teatrului Național, în care arăta, printre altele, că sus numita comisie „se va îndeletnici, fără zăbavă, întru pregătitoarele lucrări, ca la primăvara viitoare să se înceapă și ridicarea teatrului”.

[image_with_animation image_url=”1573″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://jurnalul.antena3.ro/calendar/68-de-ani-de-cand-teatrul-cel-mare-a-fost-bombardat-din-greseala-621860.html”]

Din motive diverse (focul cel mare de la 1847 a fost unul dintre ele) lucrările de contruire a Teatrului Național au fost amânate în mai multe rânduri. Componența comisiei a fost modificată, în toți acești ani, în consecință. Noii (și vechii) ei componenți au anunțat pe 7 ianuarie 1848 că „fiind hotărât a se pune negreșit în lucrare clădirea Teatrului Național în viitoarea primăvară, se fixează o nouă licitație pentru zidărie și săpatul temeliilor  între 13 și 22 ianuarie”. Lucrările demarează, în sfârșit, dar sunt întrerupte de evenimentele revoluționare din 1848, în urma cărora Vodă Bibescu abdică.

Lucrările reîncep în august 1849, după ce pe scaunul domnesc urcă Barbu Știrbey. Construcția Teatrului Național ia sfârșit abia la sfârșitul anului 1852. Deschiderea oficială a avut loc pe 31 decembrie 1852, în prezența lui Barbu Știrbey și a Doamnei, a consulilor străini și a boierimii Bucureștilor. Banii rezultați din vânzarea biletelor au fost destinați săracilor.

[image_with_animation image_url=”1575″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Vedere dinspre intrarea în Teatrul Național (se observă arcadele atinse de schije) înspre blocurile Socomet-Adriatica și actualul Romarta, la parterul căruia a fost băcănia Dragomir-Niculescu.

În timpul bombardamentelor aviației germane de după 23 august 1944, Teatrul Național a fost serios deteriorat. A fost demolat după război de autoritățile comuniste, cu puțin timp înainte ca acest edificiu reprezentativ pentru cultura română să împlinească un secol.

Într-unul dintre interviurile pe care le-am realizat cu regretatul actor Ion Lucian (care debutase pe scena Naționalului la doar 17 ani), maestrul mi-a spus următoarele: „S-a oferit Prager, soţul Elvirei Godeanu, care era un mare arhitect, să-l refacă absolut identic, cu condiţia să i se pună o plăcuţă pe care să scrie «Reconstruit de arhitectul Prager». El fiind evreu, sistemul comunist n-a acceptat să pună acea plăcuţă.”

[image_with_animation image_url=”1578″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Dacă este adevărat sau nu motivul pentru care celebrul arhitect nu și-a dus la îndeplinire proiectul de reconstrucție a Teatrului Național, poate că nici nu mai contează. Rămâne doar regretul că acea impunătoare clădire inaugurată la sfârșitul lui 1852, în care s-a scris istorie, nu mai există. În locul ei avem azi, așa cum mi-a mărturisit tot maestrul Ion Lucian, „o monstruozitate”.

Bibliografie selectivă:
Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei – Povestea unei străzi, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2011
George Potra, Din Bucureștii de ieri, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990
George Potra, Istoricul hanurilor bucureștene, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985
O parte din poze sunt reproduse din albumul Calea Victoriei – Bucureștiul interbelic, Editura Noi Media Print, 2006

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.