„Nu credea nici în dragostea la prima vedere. «O noțiune pentru stupizi, la fel cum groaza e o noțiune pentru fricoși», povestea ea diverselor mese în jurul cărora accidental stăteau și câteva persoane. Dar ea nu cu persoanele vorbea. Ea vorbea meselor; și considera răspunsurile oamenilor ca fiind ecoul a ceea ce mesele îi transmiteau. O reverberație a lemnului prelungit în oase. Obiectele comunicau între ele prin vibrație. Și ce altceva puteau fi oamenii, decât o adunătură de obiecte puse să funcționeze împreună. Ieșea în lume, lega prietenii, vorbea, râdea, plângea, se îmbăta, cumpăra, ca și cum ar fi avut capul sub apă.” Așa trebuia să înceapă debutul Ligiei Pârvulescu, Translucid (Editura Litera, colecția Biblioteca de Proză Contemporană, 2021). Roman de aproape 500 de pagini, dens, ingenios, impresionant prin forța de imaginație ce s-a coagulat în el. Scriitoarea are ce oferi. Cartea e versatilă și neobișnuită. Șocantă, aproape în fiecare a doua frază. Cu toate acestea, Translucid e inegal, oscilează între pagini bune și altele șovăitoare, cu formulări dezolante, nefavorabile tipului de proză lirică pe care pare să-l propună.
Ceea ce urmărim este o lume decăzută, separată în negru și alb, divizată în două tabere care nu se suportă reciproc. Atitudinea atât a taberei intelectualilor, cât și a pozitiviștilor (ultimii deținând puterea) este reprezentată printr-o ură primitivă, manifestată prin gesturi dure, macabre, izbitoare. Cred că e validă formula de roman snuff. Autoarea nu face cale întoarsă din acest punct de vedere. Deschiderile pe care ni le oferă – le amplifică. Se toarnă multă violență (de multe ori gratuită, desigur), deși nu e o problemă care să necesite comentarii. Cum altfel ar putea fi o lume aflată la două crime distanță de apocatastază?
Povestea nu e terre-à-terre nici măcar în mică măsură. Fundalul e vast, dar neinteresant. Ideologia, care-i precum un nor greu, se înțelege fără să se insiste asupra ei, deși nu lipsesc aceste momente de „punere în temă”. Esențiale sunt personajele, prin interiorizările și digresiunile cărora putem accesa circumstanța, carnavalescă într-o oarecare măsură, în care s-au aciuit. Structura e, în mare parte, liniară, chiar dacă planurile narative sunt multiple și adesea nedigerabile. Putem vorbi, în total, de patru planuri, legate între ele printr-o serie de cârlige, puse ostentativ. Prin mic se întrevăd marile schimbări sociale, politice și geografice. Ultimele par niște enormități. De pildă, într-un pasaj, Mexicul, pur și simplu, dispare de pe hartă. În genere, momente asemănătoare sunt multe. De aici, se intră pe alt teren. Tocmai acceptarea convenției literare le-a lipsit unora dintre comentatori, care au sărit cu furcile, preferând inflexibilitatea sensibilității. Probabil problema a fost prezentarea cărții, care și-a căutat publicul în grupul greșit de cititori. Romanul Ligiei Pârvulescu nu este un roman realist, cum ar putea părea la prima sută de pagini, ci un roman distopic, cu elemente de fantasy, dar și science fiction. Ce să mai, e mai mult un roman fantasy și nu SF, cum s-a tot spus. Căci tocmai știința îi lipsește romanului pentru a intra pe deplin în această categorie. În rest, tehnologizarea, transformările, hibridizările (unele cu totul caraghioase) sunt prezente și servite pe măsură, însă de ce și cum s-a ajuns la aceste schimbări nu ni se spune. Explicațiile rămân într-un con de umbră. Cum spuneam, personajele fac tot romanul. Într-adevăr, chiar îl salvează. Altfel, cartea are un fir narativ principal caduc, care se risipește pagină cu pagină, fără a ajunge la țărm. Caracterizările sunt excelente, de la Matei, un ins primejdios, inadecvat social, pe scurt, un criminal, până la Flam, o Bagheera înzestrată și briliantă, a cărei lume interioară are o pondere mai mare decât a celorlalți eroi luați grămadă. Sau, de pildă, să vorbim despre Tercălău, după mine, al doilea protagonist al romanului, care, cu părere de rău, dispare în partea a doua a cărții, ca printr-o simplă bătaie din degete. Tercălău e spectaculos, iar duoul pe care-l face cu Jetonu’ (zis și Jet) e cât o pagină îmbietoare din Băieșu. Simplitatea comportamentului și cinismul înnăscut (și nu manufacturat) sunt două dintre trăsăturile primordiale pe care un intelectual ratat și ajuns cu casă în spinare – cu siguranță – le are.
Translucid se complace, de la o pagină, în propoziții poematice și fără rost pentru decupajul inițial. De la un punct, volumul devine ilizibil, iar personajele se pierd în ceața conjuncturală, care le fură și ultima lor pâlpâire. Greoi și șleampăt sunt puse în cuvinte cele mai comune simțiri: „Durerea îi pulsa încontinuu în corp, ca și cum sângele îi fusese înlocuit cu durere, un alt lichid pe care inima, simplă pompă biologică, îl trimitea…” (p. 217). Relațiile amoroase sunt ba ireale, ba un agramatism emoțional, ba la limita apoteozei: „Dar tot ce venea de la Matei era o religie pentru ea [Flam]. Apartamentul lui era biserica ei, fiecare felație o rugăciune și fiecare orgasm o spovedanie.” (p. 57). Revenind la povestea lui Flam, care putea să pună în lumină o sensibilitate insolită, narațiunea își îndreaptă atenția spre context decât să pună degetul pe „filtrul” – foarte avantajos – pe care îl putea valorifica printr-o voce autentică. Flacăra acesteia se vede chiar și prin cel mai dens smog. Spațiul ficțional nu prezintă interes; chiar ne îndepărtează. În unele cazuri, se recurge la inversiuni: primarul e numit Terminescu, Bucureștiul e rebotezat Tristești și alte ghidușii. În fine, ceea ce pare că lipsește din plin e accentul pe nota potrivită. În plus, urmărim o împrăștiere nerezonabilă de idei excepționale.
*
Aclimatizarea e o calitate greu de câștigat. Mai ales astăzi, într-o existență inclasabilă și în continuă desfășurare. Fragmentele de roman în lucru ale Ligiei Pârvulescu, publicate în revista Ficțiunea, conțin un soi de „aducere la zi” a prozei, care a lipsit cu desăvârșire din romanul de debut (sigur, avem în vedere registre diferite). În fragmentul Cățeaua (nr. 197/107, august 2024), putem proba supoziția, demonstrabilă prin amalgamul de elemente din viața noastră, regizate splendid. Textul trece de autoficțiunea sufocantă din ultima vreme, purtată și răspurtată. Are farmec și cursivitate. E povestea unui accident (o cățea este călcată cu mașina din neatenție), însă incidentul este lăsat în textură, pentru a revela rânduri bune de proză analitică, vii, mustind de prospețime. Mă repet: scriitoarea are ce oferi. Aceeași degajare se simte și în fragmentele cu narator auctorial, precum Convergențe (nr. 202/112, ianuarie 2025); „partitura” este similară cu cea a lui Augustin Cupșa (un autor talentat). Nimic mai comun decât o întâlnire de business: doi asociați, Sorin și Marius, au un schimb de replici, priviri și gânduri neverbalizate. Îmi place cum sunt integrate trăsăturile lumii de azi: IT-ul acaparator, videochat-ul, cat-sitting-ul etc. În definitiv, crâmpeiele care intră în revistă sunt aproape toate lăudabile, chiar și cele cu mici derapaje. Firescul relatărilor, trăsăturile cotidianului extrase cu precizie și un stil de scriere în mare măsură îndârjit, toate fac din proza Ligiei Pârvulescu literatură.
Roman Radu este în primul an la masterul de Studii Literare, Facultatea de Litere, Universitatea din București.
