Poezia lui Lucian Scurtu, din volumul Exitus[1], dezvăluie un univers plin de întâmplări, gânduri sau senzații, care surprind o existență străbătută de ritmuri valpurgice, de o sensibilitate accentuată în direcția întretăierii unui real (concret sau imaginat) cu acele culmi care pot ascunde nebănuite peisaje sau extaze neantice. Poetul devine un menestrel histrion și are rolul unui observator într-o lume în care prezența omniscientă a morții se concretizează într-un mod tot mai apăsător.

Agonia înaintării în vârstă sau tensiunea vesperală aparțin unei confesiuni îndelung exersate în turnul de fildeș al memoriei și sunt doar câteva dintre direcțiile desprinse din universul acestui volum. Un veritabil jurnal al neliniștii și al căutărilor unor pârghii de susținere și ieșire din cadrul tot mai limitat, mai fracturat și mai lipsit de suflu spiritual al întregii materii care stă sub zodia unui Exitus total și anihilant.

Pornind de la o fotografie, privirea contemplativă se pierde într-o reverie tensională pe măsură ce chipurile sau prezențele de altădată călătoresc, într-un periplu imaginativ, dincolo de granițe temporale sau corporale: ,,Privesc fotografia îngălbenită cu mine copil în brațele tatălui/ privirile lor sunt ațintite spre cel care sunt acum,/ așa cum stau răsturnat în fotoliu, cu privirea îndreptată spre ei,/ ,,oare ce cred ei despre mine în clipa asta?”, mă întreb,/ ca și cum eu, cel din fotografie, mă întrebam atunci/ ,,oare ce vede el acum, după atâția ani, privindu-mă?,/ dar eu mă văd pe mine bătrân în brațele tatălui meu tânăr/ făcând cu mâna străinului de acum, încercând să-l ating/ cu vârful degetelor,/ după care între noi se lasă o ceață grea, un întuneric gros,/ în care nimic nu se mai vede, nimic nu se mai aude/ ,,și parcă dorm pe scânduri ude!”” (Eu, Heteroclitus).

Asemănător cu acel poem al lui Vișniec despre corabia care se tot scufunda, montajul parabolic al următorului text ne dezvăluie o reinterpretare a mitului Meșterului Manole, de data aceasta surprins în ipostaza unui arlechin-constructor de corăbii menite să nu ducă nicăieri, ci să se desprindă și să plutească în derivă, părăsind un țărm al mirajului decepționist.  De reținut este și atmosfera de euforie bahică, irizată de  înaintarea crepusculară a timpului și a unei decadențe care înfrânge orice manifestare a umanității sau a unui echilibru estetic între înălțarea și decăderea, atât umană, cât și orfică: ,,Din sânii turmei m-am bețivit și eu odată cu bună știință,/ la logica ei mi-am încălzit și eu odată inima pietrificată și mâinile/ înghețate,/ din carnea ei mi-am astâmpărat și eu foamea și setea,/ influențat de legile ei m-am lăsat doar atunci când am consemnat/ ,,dacă nu m-ați vrut ca omidă, mă veți avea ca zeu!”,/ corabia care tocmai s-a desprins din coastele ei pentru voi am cioplit-o/ din lemnul cel mai prețios, pe nisipurile fierbinți de lângă Fume,/ pentru ca totul să se uite, tâmplarii care au muncit la înălțarea ei/ i-am ucis cu bună știință,/ la cenușa lor fierbinte s-au încălzit alți oameni, care la rândul lor au dat/ o cenușă care s-a răcit la fel,/ ,,descrie ceremonia!”, mi s-a cerut, dar corabia de mult dispăruse/ într-o pâclă nebuloasă, de poveste” (CEALALTĂ TURMĂ).

Între iluzie și deziluzie persistă un înveliș de crisalidă, în care orice vietate se simte închisă, singura opțiune fiind înaintarea în labirintul care până la urmă nu încheie aventura cunoașterii, ci o deschide spre nebănuite orizonturi ale imaginației: ,,Cuibărită în măruntaiele crisalidei vietatea evoluează cu încetinitorul,/ mă privește cu amară durere, varsă o lacrimă ațipită de o mie de ani,/ respiră un aer îmbâcsit,/ își marchează teritoriul cu unica ei dorință: nemurirea,/ își amintește de mine, acum un străin, și tocmai de aceea nu-și cere iertare,/ ,,oprește-te, aici e sfârșitul peșterii și începutul labirintului! ”. Necesară este și descoperirea unor registre de nuanțe și semnificații ce pot atenua sau transfigura o existență proiectată, totuși, între limitele perisabile ale unui registru utopic sau iluzoriu: ,,Sunt rodul unor utopii născute din nuanțe, de ele mă sprijin înainte/ de cădere”.

            Anumite gesturi trădează o dorință neliniștită de apropiere față de obiectele care sunt și ele alături de cel ce simte, trăiește senectutea, atinse de fiorul unui declin continuu, sublimat, însă, prin intermediul unei trăiri sapiențiale, irizate de energii vesperale: ,,Precum un mort îngenunchiat în fața unui alt mort/ gutuia din pervaz îmbătrânește încet, foarte încet,/ ramul din care a căzut s-a veștejit, mâna care a cules-o s-a uscat,/ urmele de rouă i s-au șters demult,/ ești o gutuie urâtă!, îi șoptesc, dar ea tace, abia mai pâlpâie/ pe partea dinspre univers cu soare,/ atunci o înjur, arubc în ea cu pietre, o însemnez cu fierul roșu./ În tot acest timp îmbătrânesc și ei i se face milă de mine,/ îmi spune vorbe alese, mă alăptează cu mierea cea mai galbenă,/ se roagă pentru mine să murim împreună în numele tatălui meu,/ nicolae, și al fiului său, lucian,/ și al păsării împăiate care zboară prin odaie cu disperarea mea în cioc” (PARTE DIN NIMIC).

            Poetul deține ipostaza celui care observă și se observă, aflat mereu în miezul lumii, așa cum a fost perceput și de către Mircea A. Diaconu, care afirma că ,,postura… contemplatorului” este cea care i se potrivește cel mai bine, pentru că, ,,privind spectacolul lumii, îl și trăiește.” De asemenea, utilizează, atunci când se apropie de anumite experiențe care devoalează conturul nevralgic al finitudinii, o tehnică asemănătoare acelei policentrări enunțate de către teologul rus Pavel Florenski, conform căruia ochiul ar vizualiza alături de părțile vizibile și pe cele aproape invizibile dintr-un desen sau icoană. În armistițiul neliniștit dintre privirea obișnuită și cea contemplativă apare imaginea inaparentă a semnelor unui declin continuu, reverberat la nivelul unei întregi recuzite sinestezice de sunete, gesturi sau viziuni cărora le este scos în evidență desenul tragic al unei fisuri mult prea întinse, atât la nivel natural, cât și senzorial: ,,Partea mea de vină lucrează la putrezirea și descompunerea materiei,/ în amurgul acestei zile în care castanii par mai îndoliați ca niciodată,/ în care arinii tremură fără motiv, în care sânii seduc asemenea/ unor legi rare încălcate în văzul lumii,/ în timp ce privește cometa, spune mirată: este steaua ta norocoasă!/ dar eu știu că exagerează de dragul meu și al obiectelor care sfidează uimirea/ printr-un fel unic de a fi: neputința și ignoranța” (PARTEA MEA DE VINĂ).

În alte circumstanțe, îmbătrânirea își face simțită prezența prin adaptarea corpului la un regim nocturn, cuprins de o liniște apolinică, lipsită de orice dimensiune coșmarească. În acest cadru, întunericul poate dezvălui puseuri de tensiuni revelatoare sau doar liniștea intensă, gravă, a unei redescoperiri de sine, străbătută de suflul unei frici atemporale, mereu  în preajma simțurilor și a imaginației: ,,Mi-e tot mai drag întunericul din odaie, mi-e tot mai tovarăș,/ tot mai greu de uitat parfumul lui îmbietor,/ dialogul cu el, o plăcere, un narcotic tare și gustul lui,/ o nebunie rătăcirea prin el./ Împovărat, pun  capul pe podea și adorm o mie de ani,/ dar oare cine ne dă nouă târcoale de la un timp?/ dar oare cine ne strică nouă liniștea zilnică și bate necontenit/ în uși și ferestre, în pereți și calorifer?/ Unii spun că ar fi vântul, dar vântul nu mai bate de ani și ani/ prin părțile noastre!/ alții – că ar fi lumina, dar lumina a apus de mult prin lumea aceasta,/ înțelepții patriei bănuiesc primele semne ale neantului” (UN ALT SEMN DE ÎMBĂTRÂNIRE).

Auguste Rodin spunea că ,,arta este contemplare”, însă în cartea aceasta contemplarea devine o artă a descifrării și trăirii acelor experiențe puternic ancorate într-o dimensiune a umanului care nu se lasă deformat de împrejurările sau de forța sepulcrală a îmbătrânirii.


[1] Lucian Scurtu, Exitus, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2017.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.