Medicul și scriitorul Adrian Sângeorzan, născut în 1954 la Bistrița, absolvent al Facultății de Medicină a Universității din Cluj, trăiește din 1990 la New York și este căsătorit cu scriitoarea Carmen Firan. Poet, prozator și memorialist, Sângeorzan ar merita mai multă atenție din partea criticilor români. Romanele Vitali și Circul din fața casei sunt, probabil, cărțile sale cele mai cunoscute. Aș spune că Sângeorzan reușește și în memorialistică să fie la fel de bun. Am citit Între femei, cartea despre activitatea sa de medic specialist în obstretică și ginecologie, și s-a dovedit încă o dată a fi un excelent povestitor. Recent, am citit și volumul de poezie Lume mascată (Editura Scrisul Românesc, 2020, grafică de Alexandru Pascu), care, după cum ni se sugerează încă din titlu, vorbește despre problemele actuale ale lumii, despre o lume în care indivizii își pierd libertatea, identitatea, personalitatea. Masca nu e neapărat masca pe care o purtăm în pandemie, ci și un simbol general, o metaforă.

Prima secțiune (din două) a volumului, intitulată chiar Lume mascată, se deschide cu un poem care face o paralelă între comunismul de care autorul a reușit să scape și pandemia de-acum: „Știam că voi mai prinde ceva mare în viața asta. / Comunismul a fost doar o epidemie lungă / Cu garduri de sârmă ghimpată […] Acum stau în casă și mă uit pe fereastră […] Încă o săptămână, două și voi prinde curaj / Voi ieși în stradă gol pușcă / Gata să iau în piept o gură mare de aer.” Paralela cu comunismul apare și-n alt loc: „Timp de două generații au încercat să ne modeleze cu dalta. […] E-o minune c-am ieșit din circul acela întregi (oare? – n.m.). // Omul Nou abia acum va fi să se nască / Îl poți vedea deja oriunde / Pășește cu capul în jos, are un cip / E veșnic pe Internet și poartă mască” (Om Nou).

Desigur, cititorul poate să nu rezoneze cu poziția autorului (sau nu întru totul), dar ce ar trebui să primeze cred că este expresivitatea textelor. În plus, răzbate din ele atât o nemulțumire față de chingile în care România, America și întreaga lume sunt prinse, cât și o dragoste de țara natală lipsită de puseuri naționaliste, de o retorică bombastică, o dragoste lucidă, cu atât mai emoționantă. Iată: „M-aș întoarce la voi / Cei de care am fugit mâncând pământul. / Încă îmi scrâșnește între dinți țărâna ușoară / Pe care am ascuns-o la trecerea granițelor / Dar poate-aș fi din nou suspectat de trădare / De dorința de-a intra în partidul adorației naționale / Degeaba v-aș arăta pașaportul de cetățean loial / Dragostea mea ștampilată pe poză / Testele mele negative de amnezie / Sau c-am mușcat și eu din poezie / Tot m-ați închide într-o carantină / Să-mi fac rost singur de lumină / Până-mi voi aduce aminte / C-aș fi putut fi fericit și aici. // Aici am fost cel mai tânăr / Încurcam timpurile cu adjectivele / Fără teamă că voi rămâne corigent. / M-aș putea întoarce oriunde / Am atâtea case și atâtea uși / Dar peste 65 nu te mai vor niciunde” (Întorcere acasă).

Mi-am amintit, citind această carte, ce spunea Bernard-Henri Lévy în Barbaria cu chip uman: „Există, începând din ’68, un nou val stângist care socotește a fi rupt-o cu vechea orbire, dar, de fapt, reia procedurile esențiale ale acesteia.” La fel și azi, deși cu alte haine, cu alte muzici, stânga a reluat procedurile esențiale.

În fond, Sângeorzan deplânge dispariția căldurii umane, înghețarea relațiilor interumane sub masca lumii postumaniste: „Hai să ne iubim pe plajă […] Vom fi atât de intrați unul în altul / Că nu vor mai putea să ne facă nimic. Tatuajul de pe umărul meu va fi pe umărul tău” (Între două valuri). În „războiul ăsta absurd”, în care nu există „nicio geamandură credibilă”, noua și totodată vechea ideologie ne-a „[…] închis în case / Ca în niște aziluri de nebuni liniștiți / Care-și iau pastilele, își curăță amintirile de trei ori pe zi / Și pot să plimbe seara câini imaginari / Care latră digital la lună.” (Între două lumi).

Oricât ar suna de simplist, Sângeorzan tânjește după dragoste, după îmbrățișările celorlalți, după prietenie… „Uite-așa am rămas doar cu tine / Izolat pe-o insulă pustie în mijlocul / Oceanului ferecat […] Nimeni nu mai vrea să ne vadă / Oricât ne-am da cu clor și cu toate descântecele bunicelor. / Eu scormonesc prea adânc în puroiul lumii / Tu stârnești demoni sarcastici / Greu de suportat pentru îngeri mascați […] Pieptul meu e un pian dezacordat / Care improvizează cântece de carantină” (Doar cu tine). Distanțarea socială, cum greșit i s-a tot spus la noi, este de fapt o distanțare fizică, o tentativă de a anula trăsătura fundamentală a omului, enunțată de Aristotel, după cum bine se știe, astfel: omul este un animal social.

În Săptămâna grea, trimitere la Săptămâna Mare, se face simțită pentru prima oară într-un mod mai pregnant experiența de doctor a autorului: „Ce vremuri proaste pentru ipohondri. / Spitalele și-au ridicat podurile de lemn peste șanțuri / Cu apă mâloasă și var dezinfectant. / Ultimii răniți înoată chinuiți spre ziduri […] Nu mai ai cui te plânge / Totu-i închis pe dinăuntru”. Avem aici o bolgie dantescă sau, dacă vreți, o coșmarescă viziune à la Bosch. Doctorul Adrian Sângeorzan apare din nou în poemul intitulat Etichete: „N-aș fi crezut să aduc copii pe lume / În spatele unei morgi ambulante”.

Totul capătă o dimensiune artificială, absurdă. Lumea e retrasă în virtual, ca într-o realitate paralelă: „Suntem toată planeta pe Zoom / Șapte miliarde de fețe întoarse spre cer / Cu capetele date pe spate vorbind toți deodată” (Zeul Zoom).

În a doua secțiune, Noii faraoni, poetul caută rădăcina răului: «Nu, nu cărțile trebuie arse / Nici bărbile sau perucile generalilor de bronz. / Va trebui să începem cu dolarii noștri / Cei de toate zilele, / Icoane false ce ne-au furat sufletele / Decolorate de lăcomie […] Istoria lumii e un dicționar al urii explicat de învingători / Care pot lua oricând locul învinșilor. / Vechii faraoni își remodelau doar capul / Peste capul fostului faraon mort […] De ce nu ardem toate bancnotele astea pline de chipuri / Și de „In God we trust”? / Măcar să vedem că cenușa e totdeauna cenușie / Nici albă, nici neagră» (Culoarea cenușii).

Sângeorzan ne prezintă pe alocuri o fabulă, ca în Șoareci și șoricei: „Un șoarece de bibliotecă / Rozând din greșeală o ediție rară legată în piele / S-a îmbolnăvit peste noapte de ideologie. / Câteva concepte prost mestecate au ajuns în cuibul de șoricei / Care înfulecând lacomi au crescut cât șobolanii / Înmulțindu-se mai exponențial decât toți rozătorii lumii. / Ideologia e și un bun afrodiziac / Te ține într-o erecție continuă doar la vederea unor titluri”.

Răspândită ca un virus, ignoranța a pus stăpânire pe lume. Iar ignoranța este însoțită de ură, de furie: „[…] cu statuile e cel mai ușor de luptat […] Doar Lenin încă zace în mausoleu îmbălsămat / Umplut cu ziare ce se schimbă la fiecare 10 ani” (La furie). Ziarele sunt înlocuite la fiecare zece ani, căci lupul își schimbă blana, dar năravul, ba! „Există radiere și pentru piatră și pentru fier / Ștergi câteva nume și câteva milioane de morți / Oricum ajunși la cer / Apoi iei zarurile și tragi iar la sorți / Alte milioane de soldați desculți / Le pui o armă în mână, le dai ceva lozinci / Puțin ideal și muniție” (Visul scribului). Istoria „uitată” se repetă: „[…] noi ideologii malformate peste cele vechi / Ascunse sub bărbile altor profeți / Ce vor repeta istoria / Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” (Dacă s-ar ști).

O altă problemă dureroasă abordată de Sângeorzan este cea a dezrădăcinării, a pierderii identității: „Ce carne bună de tun am ajuns printre străini / Ce mare crește porumbul aici, bunicule, / Privește-l prin ochii mei! / Îl seamănă unii, îl cresc și-l culeg alții / Care nici nu mai știu cine sunt / Ce limbă au vorbit când au ieșit în lume / Ce străbunică le-a descântat viitorul / În stele și-n cărbuni stinși / Atunci când lumea era împărțită după puncte cardinale / Azi desființate de faraoni analfabeți / Care văd pe cer doar sateliți și cuvinte plutitoare / Umflate cu minciuni mai ușoare ca aerul” (Bunicul). Sau: „Să nu uit de străbunicii mei / Și de toți cartofii pe care i-au cules timp de un secol / În grădina pe care acum o moștenesc degeaba. / Stăteau toamna în genunchi precum căutătorii de aur / Și-i adunau în saci de cânepă pentru iarna care bătea la ușă. / Nu cred că le-a scăpat un cartof vreodată. / Noaptea se închinau și-și lipeau urechea de pământ / Să fie siguri că nu a mai rămas nimic necules” (De unde vin toate).

Autorul propovăduiește întoarcerea la ceea ce suntem cu adevărat, la lucrurile firești, la natură: „Am uitat să ne bucurăm din nimicuri / Și să fim mărinimoși cu păsările, cu furnicile / Chiar cu noi înșine” (Vrăjitorii).

Pentru Sângeorzan, lumea de azi e o lume ieșită din țâțâni, fără repere, iar „visul american a ajuns coșmar peste noapte” (Coșmar), o lume ca un „mare ceaun” [„Altfel ne amestecăm uniform și încet în acest mare ceaun / Strigând de câte ori scoatem capul / Că în fiertura asta fiecare viață contează” (Oase de pește)], o lume ca o conjurație a imbecililor, o Idiocracy în care „în curând vom sărbători ziua internațională a prostiei” (La circ).

Lume mascată e cartea unei revolte mature, nu are sunetul strident al manifestelor concepute de cei care vor să-ți impună binele lor și să schimbe astfel, cu orice preț, din temelii lumea.

Patreon - O mie de semne

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.