Theodoros, cel mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu, este asemeni unei odisei ce traversează aproape întreg Pământul, o istorie a unei lumi policrome, un fruct exotic al imaginației, ce poartă în el savoarea unor epoci de mult apuse. Theodoros a adus o bogăție lexicală, un adevărat spectacol al limbii pe care rar le-am mai întâlnit în altă carte de asemenea proporții, un multivers care nu cunoaşte disoluţia şi îşi păstrează substanţa de la prima până la ultima pagină. Mircea Cărtărescu afirmă despre cartea sa – într-un interviu pentru Sun Media – că e „un spectacol al limbii române, cu toate straturile și spectrele ei, o operă poetică și de imaginație. În același timp însă e o construcție simetrică și echilibrată, încărcată de povești, ceea ce o va face poate mai populară decât celelalte romane ale mele, mai expresioniste și mai metafizice.” Da, este o carte dificilă, dar nu ermetică, o lectură la care poți totuşi accede. E ceva hipnotizant asemeni unui ritual magic în acest text cu sonorități medievale, ce ne poartă cu gândul la limbajul cronicarilor sau la Cântărea Cântărilor. În cele peste 600 de pagini, remarcăm o fluență naturală a discursului. Dacă în trilogia Orbitor Mircea Cărtărescu te uimește cu geniul său şi te poartă într-un ritm ameţitor dintr-o lume într-alta, într-un vârtej de motive obsedante, dacă în Solenoid te simți copleșit de construcția narativă şi respiri uşurat când totul explodează, Theodoros te atrage într-o lume fantastică, în care scriitorul concentrează, într-o limbă română luxuriantă aproape pierdută și acum regăsită, eroi, legende și mituri ce glisează de la obscuritate la notorietate la scară mondială, toate într-o construcţie narativă aparte, mai cu seamă prin adresarea la persoana a II – a singular, o tehnică discursivă mai rară, dar folosită cu măiestrie şi naturaleţe de autor în acest roman. Şi după cum spunea chiar Mircea Cărtărescu într-un interviu: „Persoana a doua, foarte puțin folosită (La modification de Michel Butor e exemplul clasic), e o privire angelică, de mesager narativ, aducînd o perspectivă „etică“. Este imperativul vocii narative, care judecă, admonestează, condamnă sau salvează personajele. În general, folosirea persoanei a doua este un procedeu foarte artificial, care poate stârni iritație cititorului. Să faci în așa fel încît acesta să uite, după cîteva pagini, că se folosește persoana a doua este o performanță literară deloc la îndemâna oricui. Iar s-o întinzi pe mai mult de 600 de pagini și ea să țină cititorul, ca o gheață groasă așternută iarna peste un lac, e, probabil, aproape un miracol.” Iar el a înfăptuit acest miracol.
O scrisoare uitată, scrisă în 1889 și citită întâia oară acum patru decenii; legendele vechi care circulau prin târgurile valahe de acum două secole; haiducii lui Iancu Jianu; ciuma și zmeiele Bucureștilor de altădată; povestea lui Alexandru Macedon; aventurile lui Napoleon Bonaparte în stepele Rusiei; pirații din Arhipelagul Grecesc; Iudeea împăratului Solomon; Kebra Nagast –Biblia etiopiană; Regina Victoria și Biblia – toate acestea și multe altele alcătuiesc recuzita romanului Theodoros. Însă farmecul romanului nu rezidă numai în aventurile extraordinare prin care trece protagonistul, ci și în confluența istoriei mari cu istoria locală, întâmplările cotidiene,, în felul cum sunt zugrăvite destinele, martori peste timp, ai unor lumi mirifice. Şi totuşi… oare cine ar putea fi Theodoros? Cărtărescu a aflat despre el din relatarea boierului Ion Ghica către Vasile Alecsandri. Se spunea acolo despre un băiat de slugă crescut la moșia de la Ghergani și devenit – după multe peripeții, nu puține înecate în sânge – împăratul Etiopiei. Dar fiecărui cititor trebuie să-i fie lăsată bucuria de a cunoaște identitatea eroului cărtărescian, un personaj, căruia i s-au creat avatarurile, o trinitate care să-l poarte din naivitatea mistică a copilăriei spre sexualitatea exacerbată și obsesia pentru putere și aventură a bărbăției, străbătând şi întorcând pe dos lumea întreagă, până la Judecata de Apoi, o secvență de un comic savuros, în contrast cu tonul grav al romanului. Theodoros are trei dorinţe care îi ghidează viața: iubirea, puterea și mântuirea, neștiind că nu-i este permis decât una dintre ele și că la sfârșit fortuna est labilis et vanitas vanitatum et omnia vanitas. Şi peste tot acest vârtej care este viaţa lui Theodoros, se-nalţă luminoasă, pură, imaginea mamei sale, Sofiana, singura fiinţă pe care a iubit-o cu adevărat, legătura cu ea fiind ultima lui fărâmă de umanitate. Însă spre finalul romanului, el își pierde toate cele trei ambiții, dragostea, dorinţa de glorie, mântuirea și, odată cu ele, viața. Abia odată cu ultimele file ale cărții, cititorul îşi dă seama că naratorul este o entitate complexă alcătuită din acele ființe serafice, arhanghelii, mediatori între pământ şi cer. La Judecata de Apoi a lui Theodoros participă toate popoarele, dar nu pentru a-l condamna, ci mai degrabă pentru a-i explica viaţa tumultuoasă. Şi în acest punct intervine nevoia existenţei unui public, al unui cititor: „Ne-am ridicat atunci în picioare, gloatele, diavolii și arhanghelii, pârâții și pârâșii, ținându-ne răsuflarea încât nici musca nu se mai auzea. Miriade de ochi, de vii și de morți, de fiare și îngeri, erau ațintiți spre degetul ce dădea filele, spre zâmbetul gurii și spre-ncruntarea sprâncenelor marelui Cetitor, căci știam acuma cu toții că Judecata nu va pune în taler omul, cu păcatele și luminile sale, ci cartea, scrisă de noi, cu osârdie, vreme de jumătate de veac“. Theodoros, o carte despre literatură ca portal magic spre lumi fantastice. Dar mai ales despre literatura ca formă de fericire. Povestea e mai interesantă decât faptele din care e ţesută. În plină apocalipsă, în vreme ce diavolii și arhanghelii se luptă pentru sufletul lui Theodoros, Dumnezeu însuşi se transformă în Mare Cititor, se așează comod și se lasă purtat de povestea vieții lui Theodoros.
Un roman cu multe chei de lectură şi de interpretare, material din care se pot dezvolta multe povești, întâmplări bizare cu haiduci și pirați, călugări și mânăstiri, regina Victoria, ba chiar şi aspectul psihanalitic, nelipsit din scrierile lui Cărtărescu etc. Nimic nu e incredibil, dimpotrivă, dar peste avalanșa de fapte se suprapune imaginea eroului în căutarea destinului. Băiatul din Ghergani va ajunge în final împărat, dar ce fel de împărat? Şi cu ce preţ? Unul mult prea mare pentru vise trecătoare. Pentru că toate sunt străluciri de-o clipă. Toate, cu excepția Literaturii.
