Încadrată în seria biografiilor romanțate, apărute în ultima vreme la Polirom, cea mai recentă carte[1] a lui Cosmin Perța ne aduce în atenție o personalitate marcantă și marcată de caracterul opresiv al vremurilor. ,,Labișul din această carte este și nu este unul personal”, mărturisește, la un moment dat, autorul care își propune, înainte de toate, explorarea unor teritorii confesive, inedite, în configurarea portretului atât de complex și de insolit al celui care a fost Labiș, în scurta, dar intensa sa existență.

Un Labiș aflat în plină efervescență creativă, dotat cu o luciditate tăioasă, un temperament veșnic frământat, în care se regăsesc elemente din ,,mărturii subiective ale unor apropiați”, tratate, pe alocuri, de către narator, ,,într-o manieră cât mai obiectivă”. Iar toate acestea, printr-un formidabil simț artistic de care Cosmin dă dovadă, sunt proiectate într-un cadru, de-a dreptul, romanesc.

Câtă luciditate, atâta dramă

Pe parcursul lecturii acestui discurs jurnalier, descoperim, cu precădere, un Labiș extrem de lucid și, în același timp, cuprins de frământări. Prin spiritul său jovial și cât se poate de critic la adresa celor care au aderat la compromisul politic, cei căldicei și versatili, prin dorința fremătătoare de a converti sordidul  în material poetic, dar și prin dramatismul prezenței sale, Labiș  devine o apariție emblematică a spiritului de frondă pentru acele timpuri tulburi; la fel cum, foarte bine, aduce, în peisajul crepuscular al vremurilor, un suflu revigorant de libertate și de opțiune, de credință și tăgadă. Însă, la capătul celor mai multe experiențe, cultivarea răbdării și a spiritului analitic, cât se poate de lucid, conduce la tot atâtea evidențe ale amplorii pe care situația dramatică o cunoaște, în parcursul ei zilnic.

Un tramvai numit moarte

Jurnalul conturează o realitate cenușie a anilor când Labiș s-a înscris la cursurile celebrei Școli de literatură, unde urma să îi aibă ca profesori pe Sadoveanu, Vianu, Gafița, Beniuc sau Porumbacu.El redă perioada cuprinsă între anii 1952 și 1956, cu un simț al acuității și al observației sociale și umane, care se amplifică pe măsură ce poetul este tot mai dedicat crezului său artistic, aflat într-un tumultuos proces de cristalizare. Tot mai afectat de spectacolul acesta grotesc al unei lumi în care crezul comunist s-a preschimbat într-un instrument de represiune continuă, Labiș devine, pe rând, uimit, resemnat, ironic, jovial. Ia atitudine față de obtuzitatea sau funambulescul care capătă un contur tot mai vizibil și previzibil, pretutindeni în jur.

Jurnalul, bazat pe fragmente semnificative, debutează cu anul 1952, un an al explorărilor, al redescoperirii de sine și al unei încrederi tot mai puternice în propriul țel, acela de a crea și de a oferi lumii, prin tot ceea ce va scrie, un suport identitar, solid. Însemnările reconstituie un Zeitgeist al eposului și al libertăților creative, emblematic pentru înfruntarea întregului marasm totalitar care se tot amplifica. Totodată, este anul în care poetul va pătrunde într-un mediu social, scindat, marcat de tensiuni de natură politică . Anul 1953 reprezintă un punct de cotitură în viața acestuia, căci foarte multe persoane sau situații  vor fi umbrite de scopuri sau interese meschine. Este o perioadă supusă unor reflecții neliniștite, destul de dure. Tonul, pe alocuri, virulent, prefigurează spiritul de frondă ce se va accentua și manifesta, fie, în scris, cu precădere, fie, vocal, în preajma unor oameni de încredere sau, mai târziu, a unor profesori care practică îngrădirea, în mod fățiș, ca principal instrument al opresiunii.

În rest, celelalte perioade sunt marcate de călătorii scurte, cu trenul, acasă ori la prieteni, de escapadele nocturne, bahice majoritatea, de posesia unor cărți interzise pe care le împarte și cu ceilalți, cu o seninătate imperturbabilă, care ascunde o revoltă clocotitoare, fără a-i fi teamă sau a-i păsa de repercusiuni. Și, ajungem, astfel, la anul 1956, când lucrurile se precipită. Labiș devine o persona non grata, este urmărit, blamat și i se interzice orice fel de publicare a poeziilor în revistele vremii. Însă, trece prin astfel de situații, adoptând sau complăcându-se în comportamentul său refractar, care îi oferă o oarecare stabilitate și încredere în propriile forțe. În timp ce verva sa ascuțită îi servește drept scut împotriva anomaliilor. Moartea sa, absurdă, se petrece în circumstanțe hilare, care angrenează situații sau persoane suspecte care au intrat în legătură cu poetul, înainte de cumplitul accident.

O etică a frondei

Fragmentele de jurnal, scrise într-un ritm alert, redau o desfășurare cinematică a diverselor  circumstanțe prin care trece poetul în toți acești ani, prezintă întâlnirile cu anumiți colegi (Aurel și Stela Covaci, Andrițoiu, Băieșu, etc.), care i-au rămas alături sau care, dimpotrivă, s-au distanțat, pe măsură ce spiritul său de frondă devenea din ce în ce mai vizibil și mai damnabil. Relația cu unii dintre profesorii săi, Gafița sau Beniuc, pare a fi cea dintre vânători și vânat, întrucât aceștia descoperă  că are cărți interzise pe care le aduce, pe furiș, în internatul în care stă  sau că încearcă  să se vadă cu personalități interzise la acea vreme, cum ar fi Arghezi. Sadoveanu, însă, îl apreciază, îl invită la el în birou, nu de puține ori, îl ia sub aripa sa ocrotitoare, îi arată, în felul său, încredere și admirație, îndemnându-l să devină membru de partid, condiție obligatorie care i-ar facilita intrarea în Uniunea Scriitorilor.

 Labiș dezvoltă, pe baza suspiciunii tot mai amplificate, o etică a frondei față de ipostazele tot mai numeroase ale represiunii resimțite la toate nivelurile vieții sociale. Devine, astfel, o natură circumspectă, atunci când vine vorba de vechile sau noile relații, care pun interesul partidului înaintea oricărei rațiuni umane, cognitive sau creative. Cu toate acestea, memoria, o temă predilectă a cărții,  este cea care îl ajută să evadeze în trecut și să sesizeze fracturile unui social înconjurat tot mai mult de vidul nepăsării și al mentalităților obscure. De aceea, în anumite pasaje ale cărții, sunt sugerate câteva ritualuri de sărbătore, adaptate mediului urban, în direcția reînnoirii legăturii cu o tradiție alchimică, din care își va extrage ideile sau sensibilitatea  poemelor care îl vor consacra.

Pe acest fond deprimant al tensiunilor și al unui soi de revoltă camusiană, adaptată regimului acelei școli devenite un spațiu carceral, ostil oricărei exprimări creative, apar tot mai multe situații în care Labiș  încearcă să evadeze, frecventând locuri ale boemei bucureștene de altădată. Însă, scrisul la jurnal este însoțit de-o singurătate prielnică manifestării spiritului repulsiv vizavi de nedreptățile comise. Latura confesivă este marcată de-o franchețe adusă, fie pe linia resemnării amare, fie străbătută, ca de un flux electric, de-o ironie virulentă, în contextul abuzului, al rigidității de mentalități și opinii, al confuziei de valori și drepturi umane.

Labiș- un personaj kafkian?

Nesiguranța, frica de necunoscut sunt prezente încă din primele pagini, atunci când tânărul Labiș ajunge în capitală și o descoperă prin intermediul unui anumit brutalism al clădirilor, a unei atmosfere cenușii, ce planează pretutindeni. Această primă experiență îi prilejuiește personajului realizarea unei antiteze  între ruralul natal și urbanul înstrăinării, adică, între natura de acasă, plastic descrisă, care configurează un spațiu auroral, al întretăierii neliniștite dintre fantastic și folcloric, dintre stihial și real, care, mai târziu îl vor ajuta să creeze acele poezii ca Moartea căprioarei, și teritoriul urban, care te predispune, cum spune în jurnal, la ,,adaptare”, dar nu, neapărat, și la ,,compromis”. Unde sentimentul de singurătate este accentuat pe măsură ce poetul solitar descoperă clădirile, străzile care oferă, adesea, o perspectivă strivitoare. Iar concluzia este una amară, anume, că singura posibilitate de supraviețuire în contextul dat rămâne,,voința”, una de fier, prin care Zeitgaistul vremii, cel al inerției, poate fi învins printr-o acțiune atât exterioară, cât și interioară. Prin înțelegerea discrepanței dintre ceea ce comunismul își propunea ca ideal de luptă  și modul în care cei aflați la conducere sau implicați în viața intelectuală țineau să îl adapteze conform unei viziuni strivitoare la adresa umanului și a artei. Toate aceste aspecte îl transformă pe Labiș într-un personaj kafkian, asemănător cu băiatul din romanul America, cel care înfruntă, nu foarte diferit de poet, necunoscutul și anxietatea teritoriului american.

Rămâi, după lectura acestui jurnal, cu imaginea unei sincerități debordante care reușește să capteze culoarea locală a acelor vremuri, izul anecdotic sau gravitatea întâmplărilor și a oamenilor. O carte care va rămâne documentul tinereții ca o pradă.


[1] Cosmin Perța, Labiș Jurnalul pierdut, Polirom, Iași, 2022.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.