Confucius spunea că ,,fără a cunoaște puterea cuvintelor este imposibil să cunoști oamenii.” Această afirmație vizează întregul conținut al cărții R. S. R. Lecția de învățământ politic[1] scrisă de către Ioan Stanomir, care are în vedere lectura atentă a Dicționarului politic,apărut în 1975 și editat de Academia ,,Ștefan Gheorghiu” și în care este ,,prezentat bilanțul a trei decenii de progres pe drumul comunist.” Atent și intens documentată, cartea de față reprezintă mai mult decât un exercițiu de lectură. Este un demers îndreptat în direcția diseminării unor semnificații în interiorul unor texte care, aparent doar, pot fi considerate aride din punct de vedere interpretativ. Cum poate un limbaj de lemn să își genereze, în mod paradoxal, propriile semnificații? Această întrebare, în mod indubitabil, generează o alta, anume cum s-a realizat, prin intermediul cuvintelor, drumul de la totalitarism la democrație?

Autorul, în capitolele acestei cărți, inventariază, explică, problematizează principalele componente ale unui așa-zis sistem comunist de la noi și de pretutindeni. Ioan Stanomir, plecând de la definițiile din dicționar pentru cuvinte din recuzita totalitară, ca partidul, democrația, lupta de clasă, revoluția, egalitatea, statul, națiunea sau burghezia, până la cele care au reprezentat contextele de funcționare ale aparatului totalitar, ca Socialismul multilateral dezvoltat, Sistemul mondial socialist sau Noua ordine economică. Autorul realizează nu o simplă, procedurală inventariere a acestor elemente, ci le caută ,,o semantică profundă”, cum ar spune Ricœur, a distructivului și a ororii pe care o astfel de semantică le poate instaura în rândul comunicării, camuflate bine într-o retorică limitată, de lemn.. Prin forța neantică a cuvintelor, sistemul devine, adesea, o mașinărie infernală, un malaxor din umbră care prinde în angrenajul său destine, idealuri, locuri sau identități. În lumina celor afirmate putem spune că autorul, prin ascuțimea interpretărilor sale, prin insolitul opiniilor desprinse în urma analizelor anumitor fapte, a realizat o frescă hipnotică a comunismului, această intersectare monstruoasă a contradicțiilor, a ideologiei cu umanul, a cuvântului cu tăcerea, a represiunii cu sfidarea. Pornind de la toate elementele expuse anterior, acesta reconstituie, în fapt și într-o altă notă, atmosfera unor cărți distopice în care până și cuvintele orbite de nebunie deveniseră tăișuri însângerate, de la A. Huxley, George Orwell, până la Zamiatin, Bradbury sau Margaret Atwood.     

Dincolo de generarea unui context informativ sau pragmatic, ce ar viza existența elementelor din recuzita programului totalitar, cuvintele din întregul dicționar subscriu, înainte de toate, unei altfel de topici. Ele asigură un regim neliniștitor al unei semantici deturnate, căci dincolo de învelișul scriptic blocat, închistat într-o expresivitate rigidă, refractară oricărei forme de semnificant, primează acele sensuri sau simboluri thanatice, inaparente, ale unor forme de comunicare sau de limbaj care se încadrează într-un univers concentraționar al îngrădirii drepturilor și libertăților. Astfel, limbajul devine oglinda neagră a tuturor practicilor impuse în întreaga perioadă, apelând fie la forță, represalii sau pierderi de vieți omenești, fie, prin justificarea binelui, a necesității înfăptuirii sine qua non a acestora, indiferent de natura lor, de filonul de monstruozitate pe care îl conțineau și îl împrăștiau ca pe un venin. Aristotel, prin cuvintele lui Gadamer, afirma că ,,omul e singurul căruia îi este propriu lógos-ul”, însă, în contextul acestui dicționar, ne izbim de o realitate cutremurătoare, în care lógos-ul se instituie ca o putere care, poziționată deasupra vieții sau a individului, poate avea un efect strivitor, în măsura în care comunicarea unor informații, opinii, idei sau adevăruri va urma o altfel de funcție referențială sau reprezentativă (Roman Jakobson) a limbajului, una a terorii și a îngrădirii, a absurdului și a degringoladei, a luptei de clasă împotriva oricărui dușman declarat sau nu al partidului. Limbajul, astfel, devine un far ce emană o lumină cenușie pe un întreg ocean de întuneric, cuprins de spasmele fricii și ale pierderii identitare.

 În lumina celor afirmate, și premisa cărții este una care stârnește o serie de fiori, prin prisma faptului că, urmându-l pe autor în raționamentele sale hermeneutice, descoperi că ,,edificiul marxist-leninist” determină o întreagă serie de evenimente teribile care obstrucționau sau anulau libertăți individuale, drepturi cetățenești, pluralitatea formelor de creație sau de exprimare și, nu în ultimul rând, dreptul la viață, prin intermediul cuvintelor învestite tocmai cu această forță a unei semantici thanatice: ,,Cuvintele pe care am încercat să le redescopăr, spre a le recontextualiza și reinterpreta, nu sunt niciodată inocente sau neutre”. Ideea exprimată în enunțul anterior are cumva legătură cu ceea ce spunea Thierry Wolton în unul din interviurile sale, că ,,pentru că a nega atât de numeroasele efecte negative, tragedii, crime ale acestei monstruozități care a fost comunismul, este, în sine, odios.” Acest fapt semnifică structura de cal troian a limbajului de lemn, omniprezent și omniscient în toate discursurile, manifestările sau cuvântările întâlnite în acea perioadă, în spațiul public, ziare, televiziune și nu numai.

Dincolo de aparenta schizofrenie lingvistică a unui limbaj limitat, atât din punct de vedere semantic sau stilistic, se ascundea de fapt în interiorul său o sămânță malefică din care, pe tot parcursul regimului în cauză, au crescut fructele mâniei, ale dezbinării, deznădejdii, oropsirii sau morții. ,,Comunismul este, din chiar anul în care primul stat al muncitorilor și țăranilor se naște în Rusia, înconjurat de un zid de cuvinte”. Acest zid de cuvinte și-a pierdut însă capacitatea limbajului de a crea ființarea lucrurilor, cum spunea Eugeniu Coșeriu, înțeleasă prin acel mod de a le oferi dreptul să fie într-un fel sau altul. Iar în atmosfera cehoviană a Salonului 6 sau în cea kafkiană a coloniei penitenciare, impregnată în toată fibra dialecticii de partid, întâlnită atât la noi, cât și pretutindeni unde plaga a excelat în extindere și destrămare identitară, limbajul partidului este cel învingător, cel care, într-un act păgân, preschimbă veninul în miere, cel care nu numai că modelează, distruge cu forța unui buldozer ieșit din iad valori, principii, moduri de exprimare, ci le topește în pasta densă a caricaturalului, a cruzimii camuflate în spirit de sacrificiu patriotard, a memoriei vidului, cea care îl însoțește la tot pasul pe omul noul, omul muncii proletare, acest Sisif orb și surd la drumul pe care îl urcă și care, în urma-i se surpă: ,,Adamismul leninist presupune remodelarea vocabularului cu care lucrează omenirea însăși. Religia politică propune nu doar un panteon, dar și reinventarea sensurilor. De la libertate la constituție și lege, vechile înțelesuri burgheze, reacționare, tocite, imperialiste, sunt abandonate, spre a face loc noului limbaj, care traduce vocația eliberatoare a maselor proletare, conduse de partid.”

Responsabilă pentru această uniformizare omniprezentă, în toate sensurile gândirii, ale artei și în toate direcțiile sociale, economice sau politice, este ,,limba de lemn… expresia cea mai închegată a acestei tentative de a elimina din limbaj orice semn al dubiului, criticii, disidenței.” Învestită cu un antidot al purificării, adică al ștergerii oricărei urme a trecutului ,,imperialist”, limba aceasta are repercusiuni dintre cele mai semnificative, nu doar asupra comunicării, ci asupra întregii existențe. Ea are puterea de a declanșa acea orbire albă, despre care Jose Saramago a scris un splendid roman, în care toți locuitorii unui oraș au fost cuprinși de aceasta, paralizându-le astfel toată activitatea sau existența. Numai că, departe de a institui o paralizie socială sau semnificantă, dinamica limbii de lemn presupune o serie largă de micro-politici ale îngrădirii, de la cele punitive, îndreptate înspre cei neascultători, cei rebeli, care nu vor să primească litera legii de lemn a marxism-leninismului, până la cele ale insularizării țărilor comuniste, ale plasării acestora în niște bule de sticlă, perfect vidate, unde fericirea, bunăstarea, cultul zeificat al conducătorului, zodia de aur a agriculturii mirabile, agitațiile de pe stadioane, toate acestea s-au desfășurat conform unei retorici a simulării și disimulării. Pe când spaima sau teroarea, urmărirea sau pierderea libertății au însemnat un mod iluzoriu de a te fi știut zidit , dar nu în interiorul unui zid de cărămidă, ci în unul de cuvinte, căci cuvintele susțineau întreg edificiul iluziei, în care toți credeau sau se căzneau să creadă; tremurul lor interior, disperarea, confuzia formau un singur ton, un singur glas, așa cum, în paralel, era un singur partid. Și acel glas era adevărata cântare a României strivite: ,,Zidul de cuvinte pe care îl ridică comunismul învingător este menit să ocrotească această arcadie materialist-dialectică de demonii ce bântuie în afară. Nașterea emigrației politice interne, trauma exilului nu sunt decât efectele previzibile ale insularizării pe care o provoacă socialismul real. Cuvintele sunt mutilate și anexate.”

Tonul autorului conține, de asemenea, când o detașare obiectivă, o predispoziție nativă spre  filonul  documentar, verificat, mergând pe linia unui detectivism plin de acribie în determinarea cauzelor și a efectelor care stau la baza unor explicații din dicționar: ,,Redefinirea poziției în funcție de proprietate, prin abolirea celei private și socializarea mijloacelor de producție, este cheia de boltă a acestei revoluții Marxist-leniniste” (Democrația); când adoptă o linie hermeneutică, unde simțul artistic pentru absurdul, incoerența unor citate se îmbină cu talentul de a reda perspective sau secvențe ale evoluării sau involuării, în timp, a dezideratelor la care elementele dialectale și-au propus să ajungă, astfel încât să obțină acea unitate armonioasă dintre formă și conținut, care s-a vrut a fi socialismul arcadic: ,,Rațională, planificată, eficientă, realizată în parametrii planului național unic, industrializarea acordă socialismului șansa de-a întrece pe competitorul său ideologic. Optimismul marxist-leninist traduce încrederea absolută în viitor. Statul prezidează, omniscient, la această operă de remodelare cu aceeași atenție cu care un chimist dozează substanțele în experiențele de laborator. Statolatria este cheia de boltă a societății socialiste” sau ,,Viziunea comunistă conferă statului poziția de demiurg a noii societăți” (Statul).


[1] Ioan Stanomir, R.S.R. Lecția de învățământ politic, Ed. Humanitas, București, 2021.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.