Motto:  ”…nu feminitatea cu care femeile se împodobesc
pentru a-i liniști pe bărbați și cu care bărbații le împodobesc
pe femei pentru a se liniști, ci femininul, adică această parte
obscură a celuilalt, această chestiune a  alterității,
această diferență care scandalizează narcisismul
în măsura în care nu o integrează, acest risc permanent
al dezlegării pe marginea căreia se clatină umanul.”
Jean Cournut, De ce se tem bărbații de femei, p.192

Indiscutabil, atunci când femininul – ca principiu al vieții –, feminitatea și femeia, cu dimensiunile lor mai mult sau mai puțin înțelese, devin subiectul unei scriituri, fie ea și romanescă, provocarea și riscul sunt în avanscenă. Provocare – deoarece este dificil să poți găsi acel ceva unic, original, aparte, încă nescris și ne-reprezentat de-a lungul unei pleiade de alte scriituri; risc – deoarece, inevitabil, atunci când te afli pe un teritoriu deja prea disputat, exagerările sau eclipsările sunt inerente.

Romanul Magdei Cârneci, renumită poetă, eseistă, critic de artă, FEM (Polirom, 2014, ediția a 2-a, pentru prezenta cronică), fiind un discurs compozit – autoficțional, poetic, mistic, itinerar (auto)inițiatic jungian, epistolar, cu un ancraj cvasi-biografic, în fine tușe diaristice – reușește să își păstreze matricea unei scriituri originale și transcende limitele, se dez-limitează, precum este însăși mișcarea interioară a autoarei, și devine astfel neîncadrabil într-un model sau tipar de discurs literar. De asemenea, riscul se vede a fi asumat, dacă ținem seama de o dezvăluire a Magdei Cârneci dintr-un interviu luat de Adina Dinițoiu în 2014:

„…această carte este de fapt o «mărturie ficțională» ca să spun așa, care s-a cerut scrisă cu impenitență, am fost constrânsă lăuntric să o scriu, pentru a mă elibera de anumite arhetipuri feminine și culturale care mă bântuiau de multă vreme şi care trebuiau exprimate. Dar FEM reia și teme care apar în poemele mele (și în unele eseuri, de altfel), teme pe care le dezvoltă și le amplifică în cheie romanescă, drept care, într-adevăr, se poate spune că romanul este o sinteză de idei și motive obsesive, constante. Toate se învîrt în jurul experiențelor de dilatare senzorial-emoțională și de transcendere a conștiinței normale, experiențe despre care jurnalele mele din ultimii 20 de ani dau seama din belșug. Cândva am să public aceste jurnale mai speciale, dar deocamdată FEM reprezintă momentul în care îndrăznesc să afirm mai direct că pentru mine literatura este o cale spre altceva. Acel altceva încă așteaptă să fie exprimat pînă la capăt.”

            Prin dimensiunea transcendentală a discursului, prin căutarea de Adevăr și de Sens ce răzbate dincolo de text, căutarea unei alte Lumi, unei alte Realități, în jurul unui apex – FEMininul, dar nefiind singurul –, prin matricea existențială în care, aproape ca într-o procesualitate alchimică, transformatoare spre albedo, trecând prin nigredoși rubedo, în roman sunt parcurse durerea-extazul, îndrăgostirea-iubirea-pierderea, metamorfoza corporală, emoțională și spirituală, tăcerea-rostirea, absența-prezența, lumina-bezna, mâhnirea, dezolarea, apocalipsa adorația, iluminarea, viziunile, transcendența, sublimarea, nemurirea, reîncarnarea: ”…să vedem Realitatea. Să fim Realitatea. Realitatea neîngrădită de simțurile noastre încă primitive, fricoase, ori de încrîncenatele noastre programe mentale. Realitatea în sine, fabuloasă, infinită, întreagă. Realitatea perfect coerentă și profund iubitoare. Percepția ei fulgurantă este egală cu revelația. Este chiar Revelația” (p.194)

             Magda Cârneci este întrucâtva  apropiată, prin această căutare insațiabilă de „imagini intense, puternice… viziuni fluturătoare care par că vor să transmită ceva, să forțeze o valvă a conștienței” de  Ruxandra Cesereanu (Nașterea dorințelor lichide), Simona Popescu (Exuvii), Ilinca Bernea (Semnul lunii), dar se demarcă printr-o capacitate extraordinară de redare a realităților pre-simțibile, pre-vizionare, (extra)senzitive, abia perceptibile, transpunând cititorul într-un univers metatextual, metafizic, metapsihologic, trecându-l adeseori intempestiv și copleșitor prin suita metamorfozelor existențiale, printr-o zonă modificată a conștienței, revelatoare de Sine, astfel că și cititorul, ca și autorul devine, inevitabil, „un vînător de stări speciale, iradiante, sunt o căutătoare de imagini intense, puternice. (…)  Stări care par că pot să deschidă niște canale ascunse din făptura noastră, altfel opacă și ermetic închisă. (…) Viziuni fluturătoare care par că vor să transmită ceva, să forțeze o valvă a conștienței, să întredeschidă drumul către etaje ale ființei noastre altfel necunoscute, poate încă nedezvoltate, sau poate uitate.” (p.9)

Prin proza sa poetică, prin biografia sa inițiatică, spirituală, prin natura vizionară, captivantă, cuprinzătoare, Magda Cârneci se transpune și ne transpune într-o realitate revelatoare, multifațetată, multidimensională, a cărei înțelegere se capătă pe măsura transformărilor către O, cum spunea W.R. Bion, ca Adevăr Ultim, de neatins  sau ca Divinitate: „Persoanele pot fi privite ca fiind încarnări ale divinității; fiecare individ păstrează un element inalienabil care este o parte din divinul însuși ce sălășluiește în individ. El poate fi privit ca încercând în mod constant să realizeze uniunea cu divinitatea, sau poate fi privit ca fiind divin dacă ne uităm cu o anumită indulgență. Acesta din urmă indică semnele legării genetice la stadiul în care nu există nicio distincție reală între ființe umane asemănătoare lui Dumnezeu, pe de o parte, și mult prea umanii zei, pe de altă parte. În cele din urmă, individul se străduiește să se reunească cu zeul de care se simte separat conștient.” (W.R. Bion, Atenție și Interpretare, cap.7,  trad.n.).

Ca și în reflectările lui W. Bion, pentru Magda Cârneci înțelegerile„se întîmplă mai ales prin trup, prin carne și sînge, printr-un straniu dispozitiv de senzații-emoții-percepții apropiate și îndepărtate, și uneori prin supra-percepții.” (p.88). Esențial în discursul său, dincolo de ipostaza de Șeherezadă aleasă spre a dialoga epistolar cu un bărbat iubit despre secretele, tainele, misterele feminine, dar și ale lumilor, ale înțelepciunilor și Cunoașterii, este o anume dimensiune a comunicării, anume ascultarea, așa cum între analist și analizant, dar și în relațiile semnificative existente în viață: „Fiecare om așteaptă un alt om care să-l asculte pînă la capăt, față de care să se deschidă pînă-n străfunduri și care să-l inspire astfel să fie ceea ce el chiar ar putea fi și, în esența lui, chiar este.” (p.8)

Cunoașterea de sine, cunoașterea celuilalt, nu sunt posibile cu adevărat fără această încredințare, a te putea încrede necondiționat, a i te lăsa unui celălalt în intimitatea sufletească cea mai  vulnerabilă și cea mai greu de atins a ființei tale. În fiece om există acel miez din personalitate ce poate fi numit „adevăratul Sine” (True Self). Acest miez, spune Winnicott, nu comunică niciodată cu lumea obiectelor percepute, iar subiectul cumva știe că prin acest miez nu trebuie să se comunice și nu trebuie să fie influențat de realitatea externă. Chiar dacă oamenii comunică și iubesc comunicarea, în mod obișnuit, este totodată adevărat și faptul că fiece persoană are și un miez izolat, permanent non-comunicativ, permanent necunoscut, de neaflat, de neatins.

Acest  Sine este necomunicabil, iar asta este ceva sacru, cum afirma șiWinnicott, și are tendința de a se păstra astfel. Efractarea miezului Sinelui sau alterarea elementelor centrale ale Sinelui printr-o comunicare ce sparge apărările este insuportabilă pentru individ și este o impietare a Sinelui. În viața, în existența noastră, această dificultate devine mai tolerabilă prin schimburile ce au loc în varietatea experiențelor culturale.

În FEM, ca și în operele sale poetice, Magda Cârneci lasă mărturie despre lucida sa introspecție și conștientizarea acestui Sine Adevărat, pe care îl dezvăluie cu discreție și răbdare: „Și am înțeles doar că-mi sunt străină și că nu mă cunosc, nu mă iubesc, sunt departe de sinele meu adevărat. Un sine care abia începea să mijească și care-și făcea anunțată prezența doar prin vise și stări mai bizare, neînțelese.” (p.80)

Feminitatea explorată, descifrată, integrată și asumată, este aici, în romanul Magdei Cârneci, mereu în echilibru cu o masculinitate polară, asimilând diferențele necesare și căutând o întregire de Sine prin disoluția frontierelor și uniunea polarelor (feminin – masculin, profan – sacru, materie – spirit, pământesc – celest, pasiv – activ, absent – prezent), într-o călătorie auto-inițiatică pe cât de tulburătoare și dureroasă, pe atât de sublimatorie: „Află că m-am inițiat singură.”; „O inițiere în misterii primitive, ciudate, al căror sens s-a pierdut de mult sau n-a fost total cunoscut niciodată, și pentru care nu există decît trupul și instinctul și răbdarea drept călăuze și biblii fără cuvinte, dar cu multe imagini interioare.” (p. 88-9). 

A fi una cu Celălalt, a-ți regăsi geamănul, dublul gemelar spiritual și sufletesc, este unul dintre sensurile existenței pentru protagonista din FEM: „Vreau să te anihilez, să te distrug, să fiu tu, să fim una. Vrei să mă anihilezi, să mă distrugi, să fii eu. M-am născut pentru asta, sunt instrumentul tău, să fim în sfîrșit UNA!” (p.94).

 Pentru Magda Cârneci femininul, esența femininului, nu este un lucru în sine, așa cum adevărul femininului nu poate fi cunoscut ca o simplă formă și nici nu se dezvăluie prin conținuturi ușor traductibile și perceptibile. Femininul matern, femininul copil, femininul adolescentin, femininul erotic, femininul pasional, femininul fatal (borfeta), femininul matur, femininul abscons, femininul iluminat, femininul pur (sau purificat), femininul sublim, femininul enigmatic – sunt doar câteva dintre dimensiunile și figurile princeps ce transpar din țesătura textual-poetică a romanului FEM.

Viața ca o scenă existențială, psihismul ca un teatru – așa cum figura și Joyce McDougall în Teatrul Corpului și Teatrul Eului – în care femeile și bărbații sunt actori, iată o cheie prin care Magda Cârneci ne lasă să descifrăm pas-des-deux al Erosului și Thanatosului, ce ne traversează ființa de la naștere și până la moarte, generații peste generații, chiar dacă la autoare transpare și o lume de dincolo, un fir al vieții fără sfârșit: „Se spune că bărbații și femeile sunt niște actori improvizați, împinși preț de o oră, să zicem, pe o scenă luminată puternic sau pe un platou de filmare, trăindu-și plini de anxietate scurta prestație publică dintre neantul de dinainte și neantul de după piesa de teatru, absconsă, în care trebuie să evolueze.” (p.10)

Interogându-se aproape continuu asupra Adevărului și Sensului existenței, „Ce anume trebuie să descoperim în viața asta? Care e enigma aceea?”, Magda Cârneci, prin ipostazele sale din FEM, se lasă în (a)percepții, experiențe (extra)senzitive, energetice, arhaic emoționale, viziuni, imaginarii, arhetipuri (Infans, Eva, Lilith, Maria, Maria-Magdalena, Kore, Mater, Pater, Androginul, Marele Anonim, Labirintul, Bătrânul Înțelept), visuri revelatorii, pe care le ”…trăiește chinuită de o stranie hipnoză, de un fel de teroare, în lumina tare a reflectoarelor, înaintea golului negru pe care îl vede de jur împrejur.” (p.13), care irump,  o inundă și necesită a fi metamorfozate: „Narcoticul meu se găsește chiar în creier, în dulcile endorfine… Creierul meu e atunci un organ expandat, receptiv la viziuni care există, preexistă în altă parte probabil, într-o lume de invizibile rezonanțe, aflate peste tot și niciunde… Dragule, viziunile astea vin dintr-un regn al lor, dintre lumi, dintre înăuntru și în afară, un regn care există într-o dimensiune care deocamdată ne scapă.” (p.193-4)

Ca și în fascinanta mărturisire și revelație de Sine a lui Carl Gustav Jung, din Amintiri, vise, reflecții, și în litera vie a Magdei Cârneci se remarcă acest parcurs de la individual, corporal, Eu,  către un Sine, o Realitate Ultimă (sau Primă?), o Divinitate, iar experiențele rememorabile, amintirile, reflectările  nu sunt decât ipostazieri ale celeilalte Lumi. „De ce doar anumite scene ne revin cu insistență în minte… Sunt momente care chiar contează, care emană din ele un fel de aură, de vibrație, iradiază un fel de cîmp invizibil de putere emoțională… Amintirile importante ale celorlalți nu coincid niciodată cu ale noastre, fiecare are reminiscențele sale unice, esențiale…” (p.34)

 Ipostazele corpului sunt în FEM transfigurate, devin trepte ale spiritului (întrucâtva ca la Constantin Noica): corpul aromal („corpul de miros dulce al mamei… corpul acela de mireasmă care mă hrănea, era un fel de lapte aerian ce intra prin toți porii în mine, îmi potolea foamea și setea de mama și puteam să dorm.”), corpul hormonal („sunt corpurile mele trecute, depășite, rămase undeva în urmă ca niște coji uscate și părăsite, ca niște exuvii de pupă sau larvă…”), corp al prezenței „secretat de amintirile pregnante, esențiale; corp al iubirii, „un mister adînc, fecund, indescriptibil”; un corp al lucidității; și alte corpuri viitoare.  Și percepțiile au o anume procesualitate în căutarea insațiabilă de lumi de dincolo – „percepția noastră comună, aproximativă și neatentă”; „o percepție ceva mai limpede, clară”; „o percepție emoțională”; „o percepție translucidă” – în acest „Mare Șah al Vieții” în care suntem simple piese efemere (viziune romantică, precum și alte asemenea perspective transpuse în scriitura Magdei Cârneci): „Un șah cu universul întreg, care se joacă pur și simplu cu noi. Un joc cu partea cealaltă.” (p.188)

FEM, prin această experiență extatică, suprasenzorială și epifanică a realităților („Și din extaz rezultă ceva, o vibrație integratoare, un gheizer mintal, o punte spre lumea cealaltă.” – p.151), reamintește și de experiențele lui Max Blecher din Întâmplări din realitatea imediată sau din Vizuina luminată, pentru care  „În timpul care «nu s-a scurs încă» zac toate întâmplările, toate sentimentele, toate gândurile, toate visele care n-au avut loc încă și din care generații și generații de oameni își vor scoate partea noastră necesară de realitate, vis și nebunie.” La Magda Cârneci, divinul este întru totul și atoate prezent, dar mai ales actul scriiturii, al creației, au această esență și dimensiune mai presus de omenesc:  „Dar dacă eu privesc lumea asta, aici și acum, cu privirea lui dumnezeu? Dar dacă și eu, și eu, și eu sunt, sunt sunt, și eu sunt cumva, într-un fel misterios, un mic, un mic dumnezeu, care a uitat că e dumnezeu?” (128-9)

Orice formă de cunoaștere, inconștientă sau conștientă, de Sine și de Lume, are cu adevărat semnificație dacă, așa cum afirmă repetitiv în scrierile sale psihanalitice W. R. Bion, dacă se realizează întru O (Adevăr Ultim, Ombilic al visului, Gând al lui Dumnezeu, Realitate ultimă), indiferent de apexul artistic, religios sau științific din care privim realitățile: „Orice obiect cunoscut sau cognoscibil de către om, incluzându-se aici și pe el însuși, trebuie să fie o evoluție a O. Este O atunci când a evoluat suficient de mult pentru a fi întâmpinat de capacitățile K [Knowledge – n.n.] din psihanalist. Acesta nu știe «realitatea ultimă» a unui scaun sau a anxietății, a timpului sau spațiului, însă știe un scaun, anxietatea, timpul și spațiul. În măsura în care analistul devine O, este capabil să cunoască evenimentele ce sunt evoluții ale O.” (W.R. Bion, Atenție și Interpretare, cap. „Realitate senzorială și psihică”).

Scriitura Magdei Cârneci, atât în romanul său FEM, cât și în poetica sa, este îndeosebi  o mărturie a acestei experiențe creatoare, revelatoare, transformatoare întru O a ființei și a existenței.

Sursa foto Magda Cârneci: https://radioromaniacultural.ro/nascut-in-romania-invitata-magda-carneci-duminica-la-radio-romania-cultural/

Patreon - O mie de semne
Daniela Luca
Author

Daniela Luca, psihanalist, poet, eseist, a publicat numeroase articole, recenzii, psihocritică, precum și un volum de eseuri și patru volume de versuri, dintre care cel mai recent este „Vatra Luminoasă”, Casa de Editură Max Blecher, 2019.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.