Cel mai recent volum de poeme a lui A.O. Vintilă, „Transparența unui popor de foci” (Editura Charmides, 2019) pare să își găsească esența și să își traseze conturul, concomitent, printr-un proces de autoterapie existențială, marcată de imaginile puternice, trăite sau construite în urma experiențelor avute, dezvăluind evenimente care au declarat imposibilitatea întoarcerii la umanitate.

Prin asociere, de la bun început mi-a venit în minte Insula pinguinilor a lui Anatole France și așteptam să lecturez un poem-pamflet despre ironizarea unei societăți under-construction, fără conștiință culturală. Nicidecum. E fără îndoială  un volum matur, sincronizat cu precizie mecanică la realitățile irecuperabile aparținând umanului, relatate nu doar din prisma văzului, ci din aglomerarea olfactivului, auzului și mecanorecepției, într-un mulaj estetic menit să ascundă angoasele și fricile autorului. (pe nevsky prospekt/ într-o noapte albă ca asta/ anesteziaţi ne locuiam umbrele/ şi anxietatea/ singurătatea şi frica/ formele sublime ale frigului/ într-un leningrad străbătut/ de la un capăt la altul/ de un râu de vodkă/ tremurător ca un şarpe/ sau ca degetele alcoolicilor/ dimineaţa/ când totul pare a fi sau/ chiar este/ şi doar iluzia/ gestul unui nebun/ o stranie amploare/ a unui sentiment indescriptibil – leningrad).

Vintilă este un ultrasensibil și apelează inteligent la construcții poetice artificiale pentru a identifica spații de refugiu. Litera, mai apoi silaba, cuvântul, asocierile de cuvinte, versul, poemul, într-o ordine ascendentă, bine gândită, instituie treptat, fără a  grăbi, un teritoriu în care poetul deși rămâne vulnerabil, maschează o întreagă experiență existențială dramatică (frica/ te însoțește ca un alter ego/ ca un efort/ perpetuu/ profund/ obsesiv/ doze infime/ de parfum/ dinspre ea spre tine și dinspre tine spre ea/ voința întinsă de-a curmezișul/ paharul din care bei confesiv/ la o oră înaintată a serii – în exces).

„Transparența unui popor de foci”  pare să dezvolte niște structuri mentale care pot incomoda intimitatea cititorului neinițiat, asta fără îndoială datorându-se faptului că realitățile expuse au deranjat cândva intimitatea personală a poetului, declansându-i un eu fragil.Totul se petrece ca și cum, pentru a-și apăra nucleul slab de tot felul de lovituri venite din exterior, eul se închide într-o carapace de protecție, pe pereții căreia creionează scene repetitive în scop terapeutic (așa k./ dar încă mai sunt „n”-uri când nu mai sunt/ „a”-uri –/ Rânduri de „m”,/ plasma/ unei tensiuni dintotdeauna – abraziv. abrazive).

Această interiorizare riscă să devină un obstacol în fața schimburilor intime cu realitatea imediată, un interior netransparent, plin de proiecții și contururi obsesive, însă decorurile vintiliene, uneori compulsive, completează fără eroare un scenariu scris parcă pentru un monolog dramatic medieval care să descrie amănunțit postumanitatea (despre morți numai de bine –/ până la paroxism/ realitatea o limpede senzație neclară/ lumea și umbra/ lumina copleșitoare/ ostentativă și rece – atât).

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.