La ai săi 43 de ani bătuți pe muchie, scriitoarea Anda Vahnovan a ajuns posesoarea unui ochean magic: un capăt ia în vizor părinții, rude, personaje binecunoscute în spațiul public basarabean: regizorul și poetul Emil Loteanu, actorul Grigore Grigoriu, compozitorul Petre Teodorovici), prieteni din copilărie ajunși la vîrsta maturității sau cunoștințe accidentale de pe aiurea; celălalt capăt examinează propriul ei rol ca femeie, soție și mamă.

Biografismul frust și autoreferențialitatea nemachiată a autoarei basarabene sunt complementate de un soi de automacerare existențială in vitro: cu un temperament gemelar lui Dan Sociu cu ale sale „Borcane bine legate. Bani pentru încă o săptămînă”, textele adunate între coperțile plachetei de debut a autoarei basarabene posedă o reziliență de invidiat. Niciodată implozia nu e urmată de o explozie, oricît de mică, chiar dacă părea indusă de firul narativ inițial: „toate se reutilizau pe atunci – / borcanele, capacele, pungile / și, mai ales destinele” („Renaștere”).

Într-un registru mult mai blînd și mai îngăduitor atît cu sine cît și cu cititorul, Anda Vahnovan operează cu toposuri concentraționare în esența lor: astfel, „Căminul Institutului de Arte din Chișinău din strada Tolbuhin” („Pianul), „căminul studențesc clujean din Hașdeu” („Anii tăi”) sau „apartamentul 12 din Mănăștur” („Mănăștur”) conduc negreșit la „Olteţului 15, camera 305” din volumul „Ieudul fără ieșire” în regia lui Ioan Es. Pop. Spre deosebire de poetul născut maramureșean ce a parcurs cu trenul noaptea lungă a celor 589 km din Baia Mare spre București, unde a reușind să se naturalizeze, scriitoarea chișinăueană nu a depășit încă febra relocărilor: triunghiul bermudian Chișinău-Cluj-Londra nu încetează să o bîntuie deocamdată imaginarul.

Aceasta pare să fie carcasa karmică a „Sîrmelor”, căreia i se mai adaugă și codurile culturale ad hoc ce transcend conotativul în denotative existențiale: „am scris primul poem / pe versoul unei facturi („Pianul”).

Totuși alta e experiența de profunzime ce alcătuiește eșafodajul cărții la care mă refer. Geografiile spirituale le concurează subtil pe cele fizice, punîndu-și iremediabil amprenta gnoseologică precum într-un joc spectral de-a „fericirea în franciză” care se dovedește a fi chiar titlul unui poem de găsit în Cuprinsul cărții. Grefemă, mai exact, ca să folosesc un termen telescopat format din împreunarea „poemei” cu „grefa”, adică „fragment de țesut sau organ transplantat dintr-o regiune în alta a corpului aceluiași individ sau de la un organism la altul”.

Să fim clari, totuși: transplanturile ontologice, nu chirurgicale, operate de Anda urmează, nebănuit, axiologia deconstructivistă: „anii noștri – rafturi cu saci etichetați,/ abandonați într-un garaj,/ și amintiri demontate cu o cheie franceză” („Rafturi”). Ne aflăm în miezul conceptului de fantomologie (în original „hauntologie”, un paronim telescopal inventat de Jaques Derrida prin mixarea lexemelor „haunt-stafie” și „ontologie”), adică situația disjuncției temporale și ontologice în prezența aparentă a ființei este substituită de o non-origine mereu amînată, reprezentată de „fantoma care este nici prezentă, nici absentă, nici moartă“: „te visez mereu trecînd pe lîngă mine / pe o bandă paralelă, dar în direcție opusă” („Straturi”).

Așa ajungem la cel de-al treilea nivel al cărții. Or, maleabilitatea „sîrmelor” atrage cu sine dubla calitate a fierului forjat ce protejează din exterior rănind totodată pe interior. De unde și hauntologia lor non-lineară: piesele de rezistență precum „Sigiliu”, „Sechele” ori „Rafturi” sunt construite pe coabitarea simultan-tensionată în spații antinomice, fie că e vorba de cel sovietic, românesc sau britanic.

Luînd în calcul faptul că „memoria e precum un copil răzgîiat: are toate jucăriile stricate” (Jerome Klapka), apare firesc ca textul final să refuze plierea pe textul de incipit. La fel ca și în cazul „Amintirilor din copilărie” depănate de Ion Creangă sau cel al lui Marcel Proust avîntat „în căutarea timpului pierdut”, naratoarea „Sîrmelor” dezvoltă adesea o conștiință lărgită și oarecum detașată de propria devenire: „țin minte și acum unde îngropam (florile),/ la baza capacului de canalizare din spatele căminului/ sau la rădăcina nucului rotat din curte / (…) conservam frumusețea / așa cum conserva mama vara zmeura („Căutînd copilăria”).

Poemul de final e un adevărat tur de forță spectral, unde „intuiția nu sare peste rînduri,/ nu caută printre”, iar economia ideatică e asumată cu resemnare … optimistă: „cea mai dreaptă cale e, totuși,/ invizibilă pe hărți, fără indicatoare și călăuză”/ fără așteptări” („Fără”).

Grefemele-eseu ale Andei Vahnovan sunt foarte mult un releu de navigare între lirica Dianei Iepure și proza Tatianei Țîbuleac. În timp ce figura tutelară pentru Anda este tatăl (Simion Ghimpu), la celelalte două autoare „familia”, respectiv „mama”, sunt omniprezente în subsidiarul discursului auctorial. Debutînd ultima din cohorta congenerelor obsedate de rechizitoriul sovietic, un anumit halou stilistic întrezărit în siajul Irinei Nechit (cu placheta lirică „Șarpele mă recunoaște”) îmi spune ca Anda Vahnovan va fi prima ce îl și va abandona. Pentru a îmbrățișa aura unei Eva Atemporalia plasată strategic „între/ raftul cu teste de sarcină și cel cu tensiometru,/ pe acolo,/ prin zona cu anticearcăne/ împlinite” („Între”).

În următorul volum al basarabencei stabilite la Londra mă aștept la un soi de „coming out” în sensul unei estetici de tip „akmeist”, adică o lirică predispusă cu preponderență la intimidate post-istorică și esteticism apolitic pe urma adamismului originar.

Igor Ursenco
Cambridge, Regatul Unit, noiembrie 2022

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.