Un sfert de secol, atât a trecut de la apariția acestui roman enigmatic, căruia însuși Mircea Cărtărescu pare a-i fi găsit cheia chiar în paginile de început, atunci când, referindu-se la cu totul altceva, face comparația „ca un gaz halucinogen”. Exact așa este și „Travesti” (reeditare Humanitas, 2019), deoarece la fiecare pagină citită ai senzația că într-adevăr inhalezi acest gaz și că, aproape fără voia ta, te trezești în mijlocul unor imagini cu adevărat halucinante, pradă unor stări hipnagogice persistente.

Astăzi cunoaștem, majoritatea dintre noi, sper, proza poetică a lui Mircea Cărtărescu. Este profundă, misterioasă, hipnotică și alunecoasă ca plutirea unduitoare a șarpelui la suprafața apei. Nu o dată m-am gândit la faptul că acest tip de textualism este un foarte bun anestezic pentru consecințele imediate, pernicioase, ale realității. Este, dacă vreți, un drog care grăbește căderea în vis.

Fiind un roman de o tristețe pe alocuri copleșitoare, „Travesti” trezește, poate, o altfel de „Nostalgie” sau provoacă, datorită modului intim în care este capabil să creeze punți între emitent și receptor, o inenarabilă „Melancolie”. Dacă totul pornește de aici, atunci Totul se întrepătrunde, amestecând substanțele celorlalte cărți și reușind să creeze o substanță nouă, necunoscută până acum.

E o rețea subterană de elemente prozastice pe care aș îndrăzni să le numesc primordiale în opera cărtăresciană, findcă ele vor extinde, din momentul „Travesti” spre viitor – după ce se vor înmulți necontenit și se vor cupla precum rețelele neuronale – lițele filiforme ale „Solenoidului” și câmpul magnetic al Cărții în care „Totul” trebuie să existe, de la iubire la eșec, de la glorie la „Cădere”, de la Poveste la lumina Orbitoare a împlinirii prin artă, prin literatură.

De-a lungul lecturii persistă senzația că, dacă ai atinge în anumite puncte structura neuronală a cărții, reflexele mecanice create ar inerva, ca în experimentul cu piciorul broaștei, zone textuale preexistente, bănuite doar sau aflate la granița dintre vis și realitate, trezindu-le instantaneu la viață, dându-le un sens, pompând în ele lumină, seve nutritive sau imagini capabile să alcătuiască amintiri recurente și să creeze o memorie.

Nu în ultimul rând, ca într-un joc în care nu știi dacă informația îți vine din trecut sau din viitor, ar ieși la suprafață, din vremuri imemoriale, sentimente umane fără de care aceste mecanisme ar rămâne inerte: iubire, ură, dispreț pentru tot ce este mundan, atracție pentru puritate, dar și pentru un anumit gen de abjecție, precum și senzații fantastice, complexe, puse mereu în oglindă, fiindcă ființa care le experimentează pare mereu scindată, fiind alcătuită din dublul prezent mereu în aceste cărți, adică Mircea, cel căruia i s-a dat șansa la viață, și implicit la nefericire, și Victor, prezență nebuloasă, proteică, misterioasă, condamnată să trăiască de-a pururi în dulcea închisoare a cortexului geamănului său.

De fiecare dată când îmi pun în cap să fac o recenzie la o carte scrisă de Mircea Cărtărescu (n-am făcut-o, public, decât o singură dată) m-am lovit de opoziția surdă a gândului că voi atrage asupra mea vituperările celor care nu contenesc să facă judecăți decât de dragul de a face rău sau de a se face remarcați, prin ricoșeu, că „l-au înjurat pe Cărtărescu”. Dacă sinceritatea poate fi uneori fatală pentru amorul propriu sau în momentul când riști totul pe cartea ei, eliberând un adevăr dureros, ei bine, atunci trebuie să existe și momente în care sinceritatea, chiar dacă îți îngustează oportunități sau îți scade procentele de simpatie de care te bucurai din partea unor „prieteni”, reprezintă singurul mijloc prin care te mai poți recunoaște în cel care ai fost cândva, în cel care gândea aproape întotdeauna în contra curentului anchilozat al „opiniilor generale”, împotriva conformismului și a (pre)judecăților încremenite.

Bunăoară, să afirmi astăzi, în mijlocul acestui cor al susținătorilor derizoriului și a nonvalorii, că te afli de partea lui și că admiri un scriitor – și un om minunat, de altfel – care nu gândește ca ei (nici n-ar putea să o facă, fiindcă Mircea Cărtărescu nu gândește ca nimeni, întrucât modul în care interpretează lumea este, ca să spun așa, din altă lume) poate fi, la limită, o întreprindere riscantă.

Am postat pe pagina de Facebook un fragment din „Travesti”. Romanul nu a apărut ieri, așadar cine ar fi vrut să-l citească ar fi putut să o facă fără probleme în sfertul de secol care a trecut de la prima ediție. Nu mă îngrijorează cei care n-au făcut-o fiindcă preferă un alt gen de literatură, fiindcă aici vorbim de gusturi literare. Mă îngrijorează cei care nu au făcut-o, însă comentează cu aerul că, de fapt, au făcut-o.

Scrâșnitul din dinți, mimica încruntată, persiflarea ieftină, glagoria șmecheră, retorica îmbufnată, poncifele emise porcin, iată câteva dintre apanajele comentatorilor care „le știu pe toate” și care „nu pot fi combătuți” fiindcă lumea începe și se termină cu ei. Se prefac oripilați de „abjecțiile” găsite în carte. Sunt moraliști făcuți din aliaje tari, au convingeri așijderea, se cred incorigibili și aruncă în stânga și-n dreapta cu afirmații țâfnos indignate invocând, ca ultim argument, divinitatea.

„Doamne, Dumnezeule!” exclamă aceștia, de parcă s-ar afla în fața unei grozăvii. Nu știi ce să le spui, fiindcă au răspuns la orice. Nu știi cum să argumentezi, fiindcă au în registrul „intelectual” replici imbatabile. Te resemnezi gândindu-te că, oricum, o astfel de discuție se va duce în neant ca multe altele.

Trăim într-o lume în care există din ce în ce mai mulți oameni care, împotriva celui mai elementar bun simț, abia așteaptă o oportunitate pentru a denunța, cu o furie demnă de o cauză mai bună, „un anumit gen de literatură”. De aici până la arderea cărților în public sau interzicerea volumelor „pernicioase”, nu mai e decât un pas.

Trăim într-un fel de ev mediu latent în care, scriind într-un anumit fel, poți fi acuzat de toate blestemățiile și blasfemiat arătându-ți-se, ca vampirilor, crucifixul. E ca un ritual modern de exorcizare. Ar vrea să scoată din tine „demonii literaturii” și să te transforme într-un scriitor diafan, care scrie despre roze și sentimente înălțătoare. Ești considerat suspect dacă te plasezi în afara canonului sau, mai mult, riști marginalizarea din momentul în care un descreierat aruncă anatema asupra unui anumit mod de a interpreta lumea.

Mulți sunt cei care îi vor urma și vor exclama „Doamne, Dumnezeule!” Tot ce e altfel e susceptibil de erezie literară, de atentat la pudoarea obișnuinței, a paradigmei, a lucrului împământenit.

Acum 25 de ani Mircea Cărtărescu a publicat această carte atipică, diferită, originală, neobișnuită. Azi, când ar fi trebuit să fi ieșit deja din noaptea anilor de dinainte de 1989, mai există indivizi care, citind doar un fragment din „Travesti” strigă în gura mare „Doamne, Dumnezeule!”

Mă întreb și eu, ca un om obișnuit: mai e ceva de făcut? Suntem, cu adevărat, cu un pas în acest ev mediu latent, în care trebuie să ai grijă la tot pasul ce scrii, ce vorbești, ce idei ai, ce poți și ce nu poți face? Mai poate fi vorba, în aceste condiții, de libertate de expresie?

Sincer, mă îndoiesc. Dar, așa cum am mai afirmat cândva, cu riscul de a atrage asupra mea toate anatemele bigoților și afuriseniile preoților literari, nimeni nu mă poate împiedica să spun ce gândesc.

S-ar putea ca unii să nu vadă în „Travesti” o carte mare. Poate că nici nu este o carte mare. Nu știu, în acest punct, ce nu este „Travesti”. Știu însă sigur ce este. De la „Travesti” a pornit Totul. „Travesti” este portalul spre ușa fantastică a „Orbitorului”, puntea luminoasă către „Solenoid” și către „Melancolia”. Undeva, chiar Mircea Cărtărescu ne spune asta, anticipând într-un fel ce avea să urmeze, adică unidirecționala cale a adevărului:

„Cu fiecare rând pe care-l scriu mai desfoliez un strat din ușa ce se face tot mai subțire. Nu mai disting frica  de bucurie. Merg mai departe fără pauze de meditație, până la capăt, oricare ar fi el, orice ar aduce, oroare sau beatitudine. Dar să fie, în sfârșit, adevărul…”

Fără „Travesti” poate că nimic n-ar mai fi fost la fel. Dacă Mircea Cărtărescu nu ar fi desfoliat strat cu strat acea ușă în spatele căreia se afla Totul, ar fi scris probabil cărți la fel de minunate, dar care n-ar mai fi semănat cu acelea pe care astăzi le știm atât de bine. Asta fiindcă „Travesti” este nucleul de la care au pornit, cu miliarde de filamente nervoase care au alcătuit adevărate rețele neuronale, fantasmele numite „Orbitor” sau „Solenoid”.

La noi, așa cum spuneam, nu poți lăuda pe cineva fără să-ți atragi înjurăturile celor care îl detestă pe cel lăudat. Nu e loc de nuanțe în acest război surd. Judecățile sunt eminamente maniheiste: iubești sau urăști, lauzi sau înjuri, adori sau defăimezi, vezi doar binele sau răul, nu și ceea ce se află in between. Și, mai presus de orice, ești convins până la ultima consecință că binele, dreptatea și adevărul se află mereu de partea ta.

Biet anonim, a cărui glorie se consumă pe drumul dintre tastatură și monitor, materializându-se în neantul pixelilor care mustesc de ură și dispreț. Din tot acest turbion apocaliptic îmi place să cred că va supraviețui adevărul, dar nu adevărul meu sau al tău, ci adevărul universal. Adică cel care îmi place să cred că e de partea celor drepți. „Travesti”, orice ar spune unii sau alții, este de partea nu numai a acestui adevăr, ci și a valorii. Să-l prețuim până nu e prea târziu.

Foto Mircea Cărtărescu: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2297327693622781&set=pob.100000367191497&type=3&theater     

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment