Claudia Oșan ne-a spus că ne urmărește „cu drag pe facebook”, lucru pentru care îi mulțumim. Tot de pe facebook am aflat că are un blog de poezii numit „Raftul cu gânduri” și că frumoasele poze (din care am „furat” și noi una) sunt făcute de Marius Georgescu.

În rest, nu știm mai nimic. Ne-am gândit ceva-ceva până când ne-am hotărât să publicăm cele trei poeme, fiindcă ne-au dat senzația asta că nu se mai termină odată filonul ăsta tot mai străveziu – cu toate influențele lui mai bune sau mai rele – de la Marin Sorescu citire. Să nu ne înțelegeți greșit: Sorescu este un poet care și-a lăsat dâra lui de lumină în poezia românească, dar trebuie să mergem mai departe. Iată de ce:

1.

Cu tine am fost mereu nevoită să port
o mască
atunci când beam cafeaua împreună – una
în înalta societate provincială – una
lângă tine în pat – alta
ah, în timpul zilei…
nu mai spun, doar știi
alta.

Tu nu m-ai fi iubit oricum
și orice mască aș fi purtat
mereu mi-ai fi dat să port
încă una.

Nu-ți spuneam de fapt nimic
fiindcă nu mă ascultai doar dacă purtam
masca și
masca
ar fi spus în locul meu lucruri pe care ți-ai fi dorit
să le auzi.

Iar eu nu puteam să respir cu mască.

Așa că am început să mă dezbrac
de măști, de mine
dar la fiecare dezbrăcat al meu
tresăreau în tine dureri carnale
și uite:
inerția jocului
sau jocul inerției:
eu – cu privirea goală în tavan
tu – mecanic.

2.

M-aș fi bucurat ca tu să nu fi existat
ni-cio-da-tă în viața mea
sunt ironică, desigur,
altfel cum aș fi învățat atâtea lecții despre:
ce înseamnă să fii egoist
cum să te simți singur lângă cineva
cum să fii trădat în dragoste
și alte
giumbușlucuri bufonice
la vreme de plâns de crocodil.

Întotdeauna mi-am imaginat că oamenii
NU
sunt făcuți să trăiască împreună.
Tu mi-ai confirmat teoria.
O fi conspiraționistă, domnule…

Dacă am fi construit o casă împreună –
Tu mi-ai fi zidit gardul în fața geamului
să nu zăresc crâmpei de om, de gând,
de viață.

Norocul meu a fost că ai plecat.
La momentul potrivit.

Eh, și-acum ce fac eu cu teoria?
O aplic. Și încep să scriu scrisori pe care
ți-ai dori să nu le primești niciodată.
Atât de cruntă ar fi hârtia că ți-ar tăia până și
Sufletul.
Aș încheia mereu cu
P.S.
Îți mulțumesc că nu mai exiști
pentru mine. punct.

Despre cum văd eu nefericirea

Urmăresc pas cu pas – așa –
stând în cot cu palma sub bărbie
cum mă degradez și râd:
uite ai cocoașă și
pielea uscată și te îmbolnăvești
mai des decât trăiești!
Te smiorcăi din orice…

Mama m-a învățat să nu mă smiorcăi, dar mama nu mai e.
Mama m-a învățat să nu-mi fie frică de păianjeni.
Și nu îmi e.

Dar nu m-a învățat să nu-mi fie frică de oameni. Și mi-e frică.

oamenii intră în intimitatea ta, își țes pânza și te întreabă:
de ce nu te căsătorești? (eu smiorcăi)
de ce nu faci copii? (iar smiorcăi)
de ce nu iubești? (smiorcăi)
Dar ce știu ei despre mine până la urmă? dacă nu cred în căsnicie?! dacă nu pot să fac copii?! dacă nu știu să iubesc?!

Ai observat și tu? oamenii nu întreabă niciodată: ești fericită?
și îi invidiez. Privesc atent cum radiază ei plini de sănătate, de zâmbete, de iubire… le saltă, domnule, iubirea din piept, nu alta!

Eu stau în cot cu palma sub bărbie
și râd
și mă degradez.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.