Luminița Andruh are 27 de ani și a absolvit Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării, specializarea Comunicare și Relații Publice, dar și studiile de masterat în Limbă și Comunicare din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava.

Iată ce ne-a mai spus despre ea: „ Cânt, fac teatru și scriu. Nu sunt socially awkward, dar nici nu mai am prea mult până acolo. Când vreau să mă simt umană, mă îngrop în tone de haine cumpărate compulsiv. (…) În ceea ce privește poeziile pe care le scriu, nu știu dacă sunt bune, acceptabile, proaste sau foarte proaste. Realitatea e că sigur se încadrează într-unul din calificativele acestea și e perfect normal să fie așa.”

Vă las pe voi, dragi prieteni, să dați calificativul cuvenit, deși eu zic că odată cu publicarea pe www.omiedesemne.ro acesta există deja.

numărul 5

se văd luminile de departe.
nu știu ce număr e pentru că nu port ochelari, deși ar trebui.
m-au declarat mioapă acum câțiva ani,
ca și cum aș fi o cârtiță care se târâie pe sub pământ.
numărul 5
nu ajung la timp, dar să mă ducă dracului unde am nevoie.
fețe obosite de oameni obosiți.
mulți dintre ei dorm cu flori sub cap și poartă și coroane,
dar se încăpățânează să o mai ducă puțin.
în fața mea stă o femeie cu ochelari.
hmmm, ce bine mi-ar prinde ochelarii ăia,
dar femeia e urâtă și ochelarii sunt urâți, și sufletul meu e urât astăzi.
mai am trei stații. stau indiferentă în putoarea proaspătă a transpirației de dimineață.
miroase și-a covrigi calzi și-a urlete de copii nesuferiți.

am abonament, doamnă!
mi l-am făcut ca să mă ducă spre moartea neuronilor mei.
cum adică?
păi, vezi că toată lumea e mioapă, dar prea puțini poartă ochelari.

e luni azi.
cobor din autobuzul acesta nenorocit
și nu pot să mă gândesc decât la femeia aia urâtă,
care părea totuși mai fericită decât mine.
cu flori sub cap și eu aș fi fericită.

fără gânduri sau 0 barat

nu mai pot să creez.
gândurile banale mi-au acaparat spiritul,
ca un boboc de pasăre care nu mai vrea să părăsească cuibul,
cu toate că aripile i-au crescut.

nu mai pot.
singurătatea mușcă din mine,
precum lupii adunați în jurul prăzii lor
cu boturile înmuiate în sângele cald care țâșnește ca un gheizer.

nu mai!
am devenit inversul efectului Pygmalion.
mă zbat între a mă mai înțelege
sau a mă lăsa omorâtă cu pietre în piața publică.

Nu!
nu sunt nici mit, nici vis, nici lumină.
nu sunt nici umbră, nici cerc și nici ou.
nu exist decât printr-un dublu dostoievskian.
am înnebunit de mult,
pentru că
nu mai pot să creez.

dealemele

trăiesc milioane de fire roșcate într-un corp de 160
și mă cert ca două proaste
pe cine reușește prima să taie cordonul ombilical
sau să sară cu parașuta de la etajul 5.
mă compar cu femeile plictisite de soții lor burtoși.
urăsc, în secret, plozii pământului
și mă simt bine când mănânc o bucată de carne
cu gândul la vreun copil din Africa.
când mi se scurge grăsimea pe barbă
și am stomacul plin
e-o scuză bună să devin savethechildrenoftheworld susținător
și să ascult Michael Jackson din perioada Neverland.
am văzut la știri
cum că Trump îndeamnă americanii să guste din licoarea lui homo moldovanus.
nu cred c-am plâns niciodată mai mult decât atunci.
sfaturile de sănătate m-au emoționat tot timpul.
acum câțiva ani, o femeie trecută de orice vârstă,
își vărsa supa la plic peste rahatul de câine din spatele blocului.
avea în mâini o sticlă de săniuța,
n-am mai văzut-o.
probabil s-a mutat undeva unde e cald și nu pute a penicilină.
ieri mi-am tăiat unghiile
de la mâna cu care mi-am cunoscut corpul prima oară.
sub ele a înflorit mirosul de carne vie.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.