ŞERBAN AXINTE (n. 1976, Iaşi) este cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române – Filiala Iaşi, colaborator la mai multe reviste culturale, Observator culturalDilema VecheConvorbiri literare.

A publicat volumele de versuri: Starea balanței (Eurocart,1996), Pragurile Apeiron (ouTopos, 1999), lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut  (Vinea, 2006, 2015) şi păpădia electrică (Casa de pariuri literare, 2012), studiul Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu (Timpul, 2011) şi Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică (Tracus Arte, 2015).

A coordonat, împreună cu Lia Faur, volumul colectiv Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017).

Este coautor al Dicționarului general al literaturii române (coord. Eugen Simion) (Univers enciclopedic 2004-2009).  A primit Premiul USR – Filiala Iaşi pentru poezie (2013) şi Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru critică literară (2013).

Călătoria celor patru sori

Când lumina te lovește drept în față, nu mai e timp de stat, de privit înapoi, de mers înainte, levitezi, te golești încet, încet de trupurile ce te-au ținut pe pământ atâta vreme

nu înțelegi de ce ai dintr-odată atâta timp, desprinderea nu e nici moarte, nici viață, e îmbrățișarea din holul hotelului Moldova, fără să fi început cei 4 ani, fără să fi început rotirea celor 4 sori deasupra creștetelor noastre.

jurnalul meu de vindecare, criza în sine, mașinăria de sub umăr nu poate gestiona emoția

pleci ca să ai la cine te întoarce, orele astea adună lunile care urmează, creierul pulsează în piept, inima, la un metru distanță de mine, de nouăzeci și nouă de ori tu, ca și cum nu aș mai avea aer, ca și cum carcasa organelor vitale ar lipsi cu desăvârșire;

Faci un pas mai departe și soarele nostru te arde pe dinăuntru, primul soare, ca o adiere a sfârșitului în care nu mai îndrăznim să credem.

Am zis de mai multe ori, este bine, și sub cel de-al doilea soare am făcut salturi în gol, acum ne ținem de mână, suntem ca doi străini care și-au luat angajamentul să moară împreună.

Călătoria ta e elixir, șansa de a duce la bun sfârșit planul nostru secret, avem cele mai bune referințe printre sinucigași, fără să facem pasul în lateral, fără să vedem sub noi plasa de siguranță;

Și acum îți sărut umărul, sub cel de-al treilea soare simți căldura focului de milioane de  grade Celsius, în fotosferă ne simțim protejați, ni se face poftă de dragoste, aici unde timpul e o singură zi, să ne îngrămădim unul în altul, să respirăm tot aerul pe care ni-l putem imagina.

Allaho monstaan, fac loc cuvintelor necompromise, Allaho monstaan, fentez neîncrederea, frica, dezamăgirea, în cea mai veche dintre lumi, viitorul este cel mai frumos trecut cu putință;

cu noi începe geografia, schițăm o hartă cu orașele în care am făcut dragoste, împrumutăm locurilor ceva din frumusețea noastră de copii, primim elixirul verii fără sfârșit sub cel de-al patrulea soare, cel mai dogoritor dintre toți, să rămânem treji în timpul somnului, să ne dirijăm visele după cum vrem noi.

Călătoria celor patru sori, înviere subită în lapislazuli, vasele comunicante dirijate de gânduri ca și cum am vrea să ucidem din fașă o idee riscantă;

Boala coboară din creștet în gât, din gât în piept, din piept în burtă, se scurge în pământ după ce mi-a împuținat șansele, după ce m-a făcut să aștept în camera din spate, între întuneric și semiîntuneric, între disperare și vinovăție, cu răul adânc în inimă, cu brațele întinse fără speranță către tine, lumea ta e acum lumea celor patru sori, eu rămân nemișcat și aștept zorii zilei de ieri să mă adune din gândurile mele; lapislazuli, pasul în lateral, o șansă pentru noi, piele pe piele, focul de milioane de grade Celsius, mașinăria de sub umăr, frumusețe, levitație în noua ordine a verii fără sfârșit.

Scrâșnetul dinților

de fiecare dată când ne amintim de viața la business class

scrâșnetul dinților,

de fiecare dată când ne amintim cum am făcut dragoste la cușetă,

scrâșnetul dinților,

de fiecare dată când ne amintim cum ne-am iubit pe plajele de la Sulina sau Sfântul Gheorghe, scrâșnetul dinților,

de fiecare dată când ne amintim cum ne-am legat unul pe altul cu niște fire imaginare,

scrâșnetul dinților,

logodna noastră de la Schitul Dochia,

scrâșnetul dinților

de fiecare dată când mă cufund în povestea cea mai profundă,

scrâșnetul dinților,

de fiecare dată când îmi amintesc trupul tău gol învălurit în eșarfa verde,

scrâșnetul dinților

și acum când jonglăm cu bilele de gaz, scrâșnetul dinților.

te-ai ascuns de bărbatul tău în carapace și te-ai dus la Avva sufletelor nehotărâte

să-i ceri ajutorul.

jos cu noi,

paradisul e un punct care își schimbă în fiecare moment poziția geografică,

la est, la vest, un drum de 17 ore pare acum o înșiruire de nanosecunde,

bonjour tristesse,

fluturii căzuți în cafea, fluturele de sub cămașă,

orbire, cearcăne, deversor: scrâșnetul dinților.

The new tragedy`s chorus

de unde vine tot răul, din creștet, din frunte, din gât, din piept, din burtă, din locul acela cald și ascuns, din umbra umbrei, cea mai presus de lumină, din acuplarea dintre doi copii, uite-i cum li se preling lichidele pe coapse, să-i aplaudăm că au reușit, ei chiar au reușit să se facă înțeleși când nimeni nu le mai dădea nici o șansă,

s c r i s o r a r, poate nu ne pierdem de tot;

da, am avut o dragoste de copii, răsfățul liber, beția e urmarea unei bucurii mult prea mari ca să poată fi încadrată într-o speță cunoscută, noi am decis să fim, să lăsăm emoția să nască în locul nostru ce-o vrea ea, oameni raționali, poate chiar cinici, noi știm oricum totul despre trepidație, despre tentația sunetelor false, cunoaștem atât de bine reversul acestei medalii pe care nimeni nu a îndrăznit până acum să o adauge la colecția personală.

corpurile noastre amestecate se unduiesc în erotica lui Iisus Cristos libere, libere, libere, ca într-un vis ce atacă neuronii:

(nu aveai nici cinci ani și te țineam în brațe ca să te protejez de cel care te învinovățea de toate greșelile pe care urma să le faci, ai să consumi oameni și vei fi la rândul tău consumată, țineam strâns pătura în brațe și ascultam toate replicile teatrului din mintea mea, te adânceai în pernă de parcă doar acolo ai mai fi putut găsi o gură de aer)

în emoție

și în muzică

nimănui nu îi este permis

să trișeze

d i a p a z o n u l

închid ochii și mă cufund iar în carnea ta de coral, îți mai amintești coborârile și urcările din tren, stomacul, nodul din gât, claviculele cu scripta volant, parfumul cel vechi pe care-l țin ascuns ca să nu roiască în jurul lui e l e m e n t a l i i  dorințelor secrete; așa încolăciți ne spunem unul altuia rugăciunea, împărtășim frumusețea, lichidele noastre miros la fel, trăim la scala vieții lui Dumnezeu.

beția e urmarea bucuriei insuportabile, șarpele auto-constrictor, sabotajul gândurilor tandre

the new tragedy`s chorus, verdictul din creierele noastre, pe toate vocile deodată, de unde vine tot răul, ne pierdem unul în celălalt, murmur, apoi muzică, din ce în ce mai clar muzică, lumânări stinse de la respirația accelerată, dragostea de copii, petală lipită pe o altă petală, bucurie. cei care au trăit înaintea noastră vor fi nevoiți să ne lase în pace, să ne bifăm greșelile la vremea lor, cu voie, fără de voie, afară din rândul celor care au venit până aici fără să trișeze.

Foto credit: Lia Faur

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.