S-au făcut, de-a lungul timpului, numeroase speculații cu privire la împrejurările morții poetului Nicolae Labiș. Nu am intenția de a relua un subiect care pare și așa epuizat. Există un material prodigios lăsat de prietenul lui Labiș, scriitorul Gheorghe Tomozei, cărțile lui pe această temă (Moartea unui poet – Cartea Românească, 1972, și Urmele poetului Labiș – Editura Sport-Turism, 1985) fiind destul de edificatoare. Vreau doar să refac cumva traseul lui Labiș din acea noapte de 9 spre 10 decembrie 1956 și să-mi arunc o privire mai atentă asupra unei fotografii în care se vede limpede locul unde poetul a fost accidentat.

[image_with_animation image_url=”1168″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”http://tramclub.org/viewtopic.php?t=4840&postdays=0&postorder=asc&start=125″]

Filmul reconstituirii debutează la Capșa, local unde, potrivit declarației date după accident de Maria Polevoi, aceasta l-a văzut pe poetul „Labeș” stând singur la „o măsuță lângă ușă. În afară de Maria Polevoi se mai aflau acolo doctorul Popovici, un oarecare Dan Nedelcu, un profesor de canto nu nume neprecizat și „tov. Niculescu Nic, sufleor la Teatru Comedia care era cu soția” (citatele sunt din declarația Mariei Polevoi). Lucrurile s-au legat cumva, iar Labiș s-a alăturat în cele din urmă grupului. Au stat la Capșa până la ora închiderii, timp în care „s-a consumat sticla de țuică pe care a consumat-o mai mult bărbații, scriitoru Labeș (!) a consumat mai puțin deoarece băuse și mai înainte ceva.”

Au plecat de la Capșa la restaurantul Universității, însă acolo închisese deja. Cineva a propus restaurantul Victoria (cel mai probabil restaurantul „Mercur” din Pasajul Victoriei, a cărui existență data încă din 1933), local unde petrecăreții s-au oprit pentru un timp. Aici, potrivit declarației Mariei Polevoi, „s-a luat o sticlă de țuică care s-a consumat în întregime, a mai rămas (!) în sticlă circa un sfert de litru”. A existat și un mic incident în care Nicolae Labiș a fost implicat (poetul a vrut să se ducă la altă masă, la niște prieteni, însă s-a împiedicat de un scaun pe care se aflau câteva paltoane și l-a răsturnat, posesorii făcându-i tot felul de reproșuri) în urma căruia a părăsit restaurantul.

[image_with_animation image_url=”1171″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://cutiacuvechituri.wordpress.com/”]

Maria Polevoi a ieșit prin Pasajul Victoriei spre strada Academiei. Soția sufleurului de la Teatrul Comedia, doamna Nicu Vale Niculescu, l-a luat de braț pe Labiș și s-au îndreptat, străbătând strada Edgar Quinet (din spatele Palatului Universității), spre „circul de stat”. În acest punct trebuie făcută o mică precizare. Maidanul Primăriei (unde potrivit unor proiecte mai vechi ar fi trebuit să se construiască Palatul Primăriei) era un teren viran pe care, în anii `70, s-au ridicat Teatrul Național și Hotelul Intercontinental. În acest loc au existat, de-a lungul timpului, mai multe contrucții care au găzduit tot felul de locante (printre ele a fost și restaurantul Universității, unde grupul din care făcea parte și Labiș a vrut să meargă după închiderea restaurantului Capșa), cea mai cunoscută fiind probabil celebra „Zori de zi”. În acest loc dădea reprezentații, în perioada interbelică, Circul Krately, cel care după război avea să devină Circul de Stat.

În consecință, Labiș și doamna Nicu Vale Niculescu mergeau spre Piața Universității de azi, pe strada Edgar Quinet, pe lângă blocul Dunărea (în zona fântânii de la Universitate), cel despre care știm că s-a prăbușit (parțial) la cutremurul din 4 martie 1977. Cel mai probabil, Maria Polevoi a mers pe strada Academiei până la intersecția cu bulevardul 6 Martie (actualul bulevard Elisabeta), în dreptul Cercului Militar Central și al fostei case Greceanu, unde se amenajase magazinul-restaurant cu specific pescăresc „Delta Dunării”. De acolo a mers mai departe „spre stația ITB Colțea, de unde urma să iau tramvaiul 14 sau 19”. În 1954 tramvaiul 19 mergea pe bulevardul 1848 (actualul Brătianu) și avea stație la „Spitalul Colțea”. La acea vreme mai circulau pe bulevardul 1848 tramvaiele 1 și 4. Aici (http://tramclub.org/viewtopic.php?t=1701) aflu că tramvaiele de pe bulevardul Elisabeta (în 1934 circulau liniile 14 și 24) au fost desființate abia în 1957, deci în seara accidentului probabil că tramvaiul 14 trecea încă prin intersecția de la Universitate spre bulevardul Republicii (fost și actual Carol I). Maria Polevoi nu precizează din ce motiv nu se hotărâse între tramvaiele 14 și 19, care aveau trasee complet diferite.

[image_with_animation image_url=”1173″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.muzeuldefotografie.ro/2015/01/bucuresti-1956/”]

Cert este că a ajuns în stația Colței și l-a văzut pe Nicolae Labiș venind dinspre Circul de Stat, adică dinspre rondul de la Universitate. Cel mai probabil poetul a traversat din colț, „de la ceas”, spre Palatul Șuțu, după care a luat-o pe jos, pe bulevardul 1848 (actualul Brătianu), a trecut de strada Ion Ghica și a mers mai departe înspre intersecția cu strada Doamnei. Nu a mai ajuns însă în această intersecție deoarece refugiul de tramvai (stația ITB Colțea) se afla înainte de aceasta. A văzut probabil tramvaiul venind dinspre rondul de la Universitate și a traversat în dreptul celuilalt capăt al refugiului. Dar iată cum a descris acest moment Maria Polevoi: „Când am ajuns în stația Colței în stație se mai găsea 5-6 persoane, pe Labeș Nicolae l-am văzut venind dinspre circul de stat ; l-am văzut când a ajuns în zona de refugiu, l-am văzut când mă uitam spre bulevardu Magheru. În timp ce mă uitam după tramvaiu 19 fără să mai fiu atentă ce se întâmpla cu Labeș și mă gândeam că a fost lăsat singur, am auzit niște femei țipând și când m-am întors am văzut sub tramvai un om și atunci m-am apropiat și am văzut că este poetul Nicolae Labeș.”

Pentru mine nu este foarte limpede de ce Labiș ar fi vrut să ia tramvaiul spre Piața 28 Martie (așa se numea la acea vreme Piața Unirii), de vreme ce el locuia pe șoseaua Kiseleff. Cert este că poetul a vrut să urce din mers în tramvai, însă din cauza alcoolului consumat s-a dezechilibrat și a căzut. Iată cum sună declarația sergentului-major de miliție Gheorghe Aurelian, cel care a constatat împrejurările producerii accidentului. „…când a ajuns la circa 4 metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae domiciliat în București, șoseaua Kiseleff 10, raionul Stalin, care se afla sub influența băuturii alcoolice a luat tramvaiul din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. (Aceste uși nu sunt acționate de către încasator ci sunt manevrate de călători). Urcându-se pe scară, neputând ținându-se a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și transportat la spitalul Colțea rămânând internat.”

[image_with_animation image_url=”1176″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”http://tramclub.org/viewtopic.php?t=4840&postdays=0&postorder=asc&start=25″]

Declarațiile de la fața locului sunt contradictorii, lucru firesc dacă e să judecăm după faptul că era noapte, poate martorii erau obosiți, fiecare a văzut lucrurile din punctul lui de vedere și așa mai departe. Imediat după accident, Labiș a fost urcat într-o mașină și dus la spital. Buletinul serviciului de chirurgie al „Spitalului unificat de stat Nr. 3 Colțea” indică ora 2.30 a.m. Diagnosticul: „traumatism cranian și al coloanei vertebrale. Paraplegie?” Mai departe se precizează: „După primul ajutor se trimite cu Salvarea la Spitalul nr. 9 (fost Central).” Dacă Labiș ar mai fi avut o șansă de supraviețuire, probabil că toată această trambalare dintr-un loc în altul i-a curmat-o definitiv.

Există chiar o descriere a accidentului făcută de Nicolae Labiș și reprodusă de Mihai Stoian. „Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi, însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină (Maria Polevoi – nota mea), coborâseră în pasaj , la Victoria. Din stația de la piața Bălcescu (pe-atunci tramvaiele treceau prin piață) a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar dintre vagoane.” Această „amintire” alimentează, firește, teoria conspirației, însă nimeni, în declarațiile ulterioare, n-a susținut teoria potrivit căreia Labiș ar fi fost împins. Mai mult decât atât, dacă voia să meargă la casa Mariei Polevoi nu e clar de ce n-au stat împreună pe refugiul tramvaiului, fiindcă reiese limpede din declarația balerinei că Labiș a ignorat-o total. „Labeș Nicolae a trecut pe lângă mine, nu m-a văzut și nici eu nu i-am dat atenție, a trecut pe lângă mine” a declarat Maria Polevoi.

[image_with_animation image_url=”1178″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://bucurestiulvechi.wordpress.com/imagini/piete/piata-universitatii-cu-tramvai-1957/”]

După ce a fost trambalat și pe la Spitalul 9, Nicolae Labiș a fost dus, în jurul orei 5.15 a.m., la Spitalul de traumatologie, chirurgie plastică și reparatorie din strada arhitect Ion Mincu nr. 7 (creat în 1933 de către Societatea „Salvarea”, înființată în 1906; în ziua de azi poartă numele doctorului Agrippa Ionescu, creatorul școlii românești de chirurgie plastică și reconstructivă). E ușor de imaginat în ce condiții s-au efectuat aceste transferuri de la un spital la altul, care ne aduc aminte de filmul „Moartea domnului Lăzărescu”. În cazul unui accidentat cu coloana cervicală dislocată și cu secțiune de măduvă e de mirare că acesta a supraviețuit. Chiar Gheorghe Tomozei precizează, într-o paranteză, acest lucru. „Eforturile și mișcarea au contribuit probabil la adâncirea fracturii coloanei vertebrale. În mod normal, într-un asemenea caz, accidentatul este lăsat în aceeași poziție până la venirea lucrătorilor specializați ai Salvării.”

[image_with_animation image_url=”1180″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Nicolae Labiș a murit în ziua de 22 decembrie, la 2.00 p.m., strigând: „Oxigen! Oxigen!” Ironia face ca spitalul în care și-a dat ultima suflare să se afle la doi pași de sediul de atunci al Casei Scriitorilor, care coincidea cu adresa lui Nicolae Labiș: șoseaua Kiseleff nr. 10. Poetul a fost înmormântat câteva zile mai târziu (pe 25 decembrie, în prima zi de Crăciun, ne spune tot Gheorghe Tomozei), la cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, nu departe de mormântul lui Mihai Eminescu.

Bibliografie selectivă:
Gheorghe Tomozei, Urmele poetului Labiș, Editura Sport-Turism, București, 1985
Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet, Cartea Românească, 1972
București, Ghid, Editura Meridiane, 1962

 gelu diaconu
[email protected]

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment