Dragi prieteni,

Este al 22-lea episod al acestui serial numit generic „Coliba lui Cioran”. Am fost împreună, așadar, 22 de săptămâni, timp în care am retrăit împreună unele întâmplări de la sfârșitul verii și începutul toamnei lui 2010. Jurnalul meu de lectură, pe care l-am ținut la acea vreme în timp ce citeam cărțile lui Cioran, se va opri deocamdată aici. Nu pentru că n-ar mai avea conținut și nicidecum pentru că ar fi probleme cu audiența. L-aș fi postat și dacă aș fi știut că unul singur dintre voi îl citește cu interes.

Am să încerc să explic de ce voi întrerupe șirul acestor postări. Imaginați-vă că ați strâns o mulțime de materiale, scândură, saci cu ciment, cărămizi, nisip, pietriș, bârne, fier beton și așa mai departe, cu intenția de a vă apuca să construiți o casă. Vă uitați mulțumiți la toate aceste materiale de construcții, visând la edificiul viitor. Totuși, încă nu aveți o casă și sunteți conștient că mai e ceva timp până când vă veți realiza visul. Deocamdată nu aveți decât o grămadă de componente, dispersate, ale ei, și tot ce trebuie să faceți este să le așezați în ordinea potrivită.

Cam așa arată în acest moment „Coliba lui Cioran”. Încă nu este o „colibă”, ci doar „o mulțime de materiale” textuale care se cer puse în „ordinea potrivită” pentru a putea fi locuită. „Coliba lui Cioran” va intra curând într-un proces de reconstrucție, va deveni așadar un proiect la capătul căruia sper că va căpăta forma potrivită pentru a putea fi privită de voi, dragi prieteni, ca o casă adevărată, unde veți putea fi primiți mult mai bine decât până acum.

Așadar, nu se oprește totul aici. Acest jurnal se va transforma în altceva, într-un tot mult mai prietenos, iar „șantierul” va dura, cred, până la toamnă, până prin septembrie-octombrie. Atunci îl vom relansa aici, pe www.omiedesemne.ro cu câteva episoade care, sper, vi se vor părea cel puțin la fel de interesante precum cele de până acum. Sper că așteptarea nu va fi prea lungă și mai sper că, atunci când va fi cazul, vă voi surprinde cu un proiect mult mai viabil, mai proaspăt și mai atrăgător decât cel de până acum.

Miercuri, 8 septembrie 2010

O alternanţă halucinantă de ştiri, astăzi, pe un post de televiziune.

Prima: două bătrâne, postate în locuri diferite, undeva într-o zonă destul de aglomerată, stăteau, una pe o băncuţă, alta pe o treaptă ceva mai înaltă a unei clădiri. Amândouă cerşeau din priviri, fără să ceară, fără să întindă mâna, fără să facă gesturi specifice. Li se citeau doar în ochi intenţiile, un fel de cerşetorie demnă, la limita bunului simţ, dacă se poate spune aşa, în sfârşit, două cazuri extreme de indigenţă, de pauperizare manifestată în tăcere, fără tânguiala obişnuită.

Trecătorii mai miloşi, înţelegând situaţia, le întindeau celor două sărmane din când în când câte o bancnotă de un leu. Una dintre ele i-a mărturisit reporteriţei că şi-a cumpărat ceva de mâncare, dar şi un corn pe care voia să-l dea de pomană pentru o rudă decedată, având în vedere că astăzi este ziua de naştere a Sfintei Maria.

A doua: la câteva minute, apare pe ecran un reporter celebru pentru reportajele extrem de originale pe care le face. De data asta, undeva la Costeşti, unde prin 1999 s-au dat lupte grele între minerii lui Miron Cozma şi forţele de ordine venite să le împiedice înaintarea spre Bucureşti, camera de filmat a surprins o petrecere, cu mese întinse, a căror opulenţă depăşeşte orice închipuire, cu sticle de whisky la vedere şi cu cele mai rafinate bunătăţi, expuse vederii ostentativ, totul într-un cort specific ţigănesc, în jurul căruia câteva pirande îşi scuturau umerii şi ţâţele executând dansuri tradiţionale.

Reporterul îi dădea înainte cu descrierea petrecerii organizate de un cunoscut interlop, în timp ce obiectivul trecea de-a lungul linei meselor pe care erau întinse cele mai variate soiuri de vinuri şi purceluşi de lapte cu mere în gură.

Un coleg mi-a spus că nu ar ezita nicio clipă să arunce o bombă în mijlocul ţiganilor de la acea petrecere. I-am spus că poate printre ei se află şi oameni cumsecade, care nu ar merita o astfel de soartă. Mi-a replicat că în orice război sunt victime colaterale şi că, oricum, şi ţiganii cumsecade sunt capabili să procreeze alţi ţigani care pot deveni, în viitor, infractori periculoşi.

Am rămas fără replică: deşi simţeam că nu are dreptate, ceva îmi spunea că raţionamentul lui este corect. Iată cum, fără să vrem, putem deveni partizanii rasismului şi, prin extensie, ai epurărilor în masă.

Concluzia? Ne putem întoarce în orice moment în haos, iar fenomene precum holocaustul aşteaptă doar o scânteie pentru a reizbucni. Încă o dată am senzaţia că omenirea nu va găsi niciodată o soluţie pentru a elimina ura dintre vecini, rase, clanuri, găşti, ţări, continente, religii, confesiuni ale aceleiaşi religii, etc., în ciuda eforturilor evidente care se fac pentru stăvilirea acestui adevărat flagel al răului.

Majoritatea oamenilor trăiesc rău, în timp ce alţii, o minoritate, o duc bine. Cei care o duc rău le doresc întotdeauna răul celor care o duc bine, în loc să caute mijloace de a o duce ei înşişi bine. Iar între cei care o duc bine vom găsi întotdeauna două categorii: aroganţii, care îi privesc de sus pe cei care o duc rău, precum ţiganii care făceau obiectul reportajului de azi, şi o minoritate în minoritate, adică cei care îşi câştigă averile cinstit şi cărora le este cumva jenă că o duc bine în comparaţie cu cei care o duc rău.

O lume complicată, care oricum va sfârşi în haos. Şi dacă tot va sfârşi în haos, mă întreb şi eu, cinstit cioranian, la ce bun toată această frământare continuă, toată alergătura după valori materiale, dacă tot vom deveni cenuşă într-o bună zi?

Datorită lui Cioran mi-am regăsit pesimismul. Merçi beaucoup, monsieur!

„Să te realizezi înseamnă să ştii să te limitezi.” (Caiete, I)

Vineri, 10 septembrie 2010

„Drama omului şi a timpului n-o trăieşte decât acela care a separat timpul de existenţă şi care, în această disociere, fugind de existenţă, e apăsat de timp. Şi acela simte cum creşte în el timpul asemenea morţii.” (Pe culmile disperării)

Ce ar fi fost omul fără credinţă, fără conştiinţa unei prezenţe divine responsabile de fenomenele înspăimântătoare, de neînţeles pentru natura umană primitivă? Omul e predispus fricii. Frica este cel mai puternic indiciu al instinctului de conservare, al tendinţei de prezervare a vieţii cu orice preţ.

Dacă nu ar exista frica de moarte, de căderea violentă în abis, în neant, moartea în sine ar deveni o bagatelă. Fiindu-ne frică de moarte, ne este frică şi de ceea ce ar putea-o provoca.  Or, la începuturi, orice fenomen natural inexplicabil era înţeles ca un potenţial mecanism fatal.

Conştiinţa intimă a omului era bântuită de ignoranţă şi de spaime teribile. Fenomenele trebuiau să aibă o explicaţie, chiar dacă pentru noi, cei de azi, astfel de explicaţii ies din sfera logicului. Aceste fenomene au fost puse pe seama unor fiinţe supranaturale, fiinţe lesne transformate în zei atotputernici care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra a tot ce exista.

Omul a devenit umil în faţa lor, fiind convins că numai astfel poate fi protejat, că numai procedând la o recunoaştere a divinităţii îşi poate asigura siguranţa vieţii terestre şi, eventual, a vieţii de după moarte. Iată de ce am ajuns să cred, nu de azi, că omul este în fapt creatorul lui Dumnezeu, şi nu invers. Asta nu-l face însă pe Dumnezeu mai puţin important.

Am făcut zilele trecute un reportaj într-un sat cu o denumire ciudată, Buriaş, aflat la 40 de kilometri de Bucureşti. Un instructor de judo pasionat a pus, acum aproape 12 ani, bazele unei şcoli de judo care a dat, de-a lungul timpului, nenumăraţi campioni.

Cei aproximativ 60 de copii care se pregătesc acolo fac antrenamente în condiţii imaginabile, într-un fost cămin cultural aproape dezafectat, care nu mai beneficiază de niciun fel de utilităţi, apă, curent electric sau gaze. Nu au nici măcar toaletă.

Pentru necesităţi copiii apelează la bunăvoinţa vecinilor. Iarna încălzesc sala cu o sobă improvizată, alimentată cu rumeguşul strâns de la o tâmplărie din apropiere. În interviul pe care i l-am luat, sensei Petre Albu a făcut o afirmaţie care m-a făcut să tresar:

„Copiii se nasc cu creierul alb. Ei nu cunosc la început frica. Frica o capătă atunci când, ca să fie cuminţi, sunt ameninţaţi de părinţi cu bau-baul. Prin pregătirea pe care o fac aici cu ei, încerc să-i învăţ nu numai tehnicile şi tacticile specifice acestui sport, ci şi să le scot frica din ei şi să îi fac, astfel, să nu se mai teamă de adversar.”

Sfârşitul lumii nu se va întâmpla într-o singură zi, ci va fi un proces lung, dureros, de extincţie cauzată de epuizarea resurselor, de foamete, de frig, de boli care nu vor mai putea fi ţinute sub control, de războaie nesfârşite. Într-un final omenirea va fi răpusă de propria lăcomie, de nesfârşita ignoranţă a „maselor” care nu vor ţine niciodată seama de avertismentele „minorităţii”, adică ale acelor puţine minţi luminate care doresc cu adevărat binele planetei. Lumea trebuie salvată acum. Mâine va fi prea târziu.

„A vorbi fără ironie de propriile succese este un semn de mare mitocănie.” (Caiete, I)

„Scriitorii minori se demodează mai puţin decât cei mari. […] Motivul: sunt mai puţin atinşi decât ceilalţi de defectele şi de calităţile vremii în care trăiesc.” (Caiete, I)

Sâmbătă, 11 septembrie 2010

Sunt absolut îngrozit de ritmul halucinant al trecerii timpului. Prins între cele două limite majore ale existenţei mele, viaţa de „jurnalist” şi viaţa casnică, am uitat ce înseamnă conceptul de trecere lentă a timpului. Nu mai ştiu să privesc în gol, să mă plictisesc, să fiu monoton.

Asta pentru că am intrat defintiv în malaxorul dement al societăţii de consum, care nu-ţi mai dă răgazul să cazi pe gânduri, să ai fireasca înclinaţie umană spre reflecţie. Invidiez singurătatea de grup a gorilelor, care au avut inteligenţa de a se retrage în pustietate şi de a evita, pe cât posibil, contactul cu rudele lor „evoluate”, oamenii.

Nu este de mirare că echilibrul din micile lor comunităţi se frânge în momentul în care cine ştie ce antropolog care râvneşte la celebritate se strecoară în intimitatea lor pentru a le „studia” comportamentul. Le invidiez, de fapt, pentru că nu şi-au pierdut puterea de a contempla.

Astăzi se împlinesc nouă ani de la teribilele evenimente din SUA, când avioanele deturnate de terorişti au distrus turnurile gemene din New York şi au avariat o aripă a Pentagonului. Au rezultat, de atunci, două războaie, în Afganistan şi în Irak, ambele în desfăşurare, alte mii de morţi în numele democraţiei, suferinţe extreme, plus un alt război care bate la uşă şi care pare ceva mai serios decât precedentele: cel cu Iranul, ţară care îşi agită de ceva vreme iataganul atomic, provocând frisoane în sânul comunităţii internaţionale.

Omenirea nu va învăţa niciodată o lecţie simplă: violenţa naşte dorinţa de răzbunare, or, la un moment dat, toate aceste evenimente înlănţuite nu vor mai putea rezolva în veci ecuaţia primei vinovăţii. Taberele care se înfruntă vor da vina veşnic una pe cealaltă.

Este, în fond, un joc copilăresc, un fel de ba tu, ba tu, care nu se va finaliza niciodată. E cert faptul că vor fi întotdeauna bani pentru războaie, niciodată însă pentru alimente, pentru sănătate, pentru cultură, pentru… Dar parcă e ceva extrem de cunoscut, apropiat, ceva care se întâmplă aici, mai aproape decât ne-am putea imagina.

Micul nostru dictator-marinar îşi agită şi el ancora pe deasupra capului, doar, doar o mai prinde pe picior greşit vreun mogul obraznic care i s-a opus în campania electorală şi care îi stă în gât ca un os de peşte. Între timp, în tot acest război în care nu se mai ştie care este primul vinovat, adică cine a aruncat primul piatra în apă ca să o tulbure, nu sunt bani pentru medicamente, pentru refacerea şcolilor, pentru cărţi, pentru spitale, pentru nimic…

Scriitorii minori se demodează mai puţin decât cei mari pentru că sunt mai adaptabili, au capacitatea de a fi cameleonici, sunt mai alunecoşi, au ştiinţa mulării pe realităţile care le convin şi se pricep al naibii de bine să se facă plăcuţi în anumite cercuri, anume pentru că sunt, într-un fel sau altul, influente. Sunt, într-un cuvânt, balcanici.

Apropo de propriile succese: cunosc pe unul care, după ce-şi declamă în public producţiile poetice, face cu ochiul şi întreabă şugubăţ: „Ei, v-a plăcut? Nu-i aşa că e tare?” după care îşi loveşte, cu înţeles, cu cotul, vreun amic aflat în apropiere. Nu ezită, apoi, să-i facă proşti şi inculţi pe cei care, pe bună dreptate, strâmbă din nas. De altfel, pestilenţa literară a născut, la noi, o nouă specie de creator: scriitorul la modă. Acesta este tipul de scriitor mediocru care va reuşi întotdeauna.

Mi-ar plăcea să privesc ore în şir pe fereastră şi să gândesc cu creierul alb, golit de cuvinte. Aş avea, astfel, ceva din felul de a fi al omului primordial. Un Adam modern: singur, pesimist, atins de demenţă. Schizofrenic. Mut. Mirat. Neştiutor. Stăpânit de instincte. Fericit.

Dar dacă am afla că există cineva care ne studiază şi pe noi? Că suntem obiectul cercetărilor cine ştie cărui savant extraterestru nebun? Nu ne-am corecta comportamentul, nu am fi jenaţi de anumite acţiuni ale noastre, care altfel ni s-ar părea fireşti?

„Ochiul din Cer” nu ne-ar determina, astfel, să fim falşi? Lipsiţi de siguranţa intimităţii, nu am face dragoste cu păturile pe noi? Nu ne-am cenzura umorile, nu am merge „pe vârfuri” ca să dăm senzaţia că suntem atfel? Şi, dacă omniprezentul savant ar realiza impostura şi şi-ar lua tălpăşiţa fără să ştim, nu am continua să ne comportăm de parcă încă ar fi aici?

Astăzi am fost înşelat de un taximetrist cu 10 lei, echivalentul a doi euro şi ceva. Modul în care a procedat aproape că nici nu mai contează. Suntem într-adevăr o ţară de găinari. 

„Pesimistul trebuie să-şi găsească zilnic câte-o nouă raţiune de a exista; e o victimă a «sensului vieţii».” (Silogismele amărăciunii)

Deocamdată pot spune că sunt salvat: cel puţin pentru o perioadă, raţiunea mea zilnică de a exista este aceea de a face consemnări în acest jurnal. Este ceea ce mă ţine pe linia de plutire. Altfel, m-ar paşte ratarea, ieşirea din sfera fericirii ultime. Asta în condiţiile în care revenirea la „antipoeme” nu mai este posibilă.

Un pahar de vin, un sandviş cu brânză şi liniştea de la miezul nopţii, iată cât de puţin îi trebuie unui om ca să fie mulţumit.

Scepticul are de partea sa îndoiala, pesimistul, fericirea de a (putea?) fi trist.

Marile aglomerări urbane vor dispărea asemeni oraşelor civilizaţiei maya sau celor înghiţite de junglă în Asia de sud-est. Flagelul mileniului trei va fi lipsa resurselor, care va genera stingerea progresului galopant, războaie îndelungate, frig şi foamete. Asta va demonstra încă o dată că omenirea nu a învăţat şi nu va învăţa niciodată nimic din exemplele lăsate de istorie.

Singura modalitate de a preîntâmpina dezastrul planetar este găsirea soluţiilor pentru folosirea resurselor alternative, dar asta trebuie să se întâmple acum. Peste, să zicem, cincizeci sau o sută de ani, totul va fi în zadar. Generaţiile care vor urma vor sta, încă de la naştere, sub spectrul extincţiei. Nu vor trebui să aştepte transformarea soarelui în supernovă. Omenirea va fi dispărut demult.

Există concursuri de poezie unde vârsta participanţilor nu poate depăşi o anumită limită, să zicem 35 de ani. După mintea imbecililor care organizează astfel de întreceri cretine, Charles Bukovski nu prea a fost poet, având în vedere faptul că a început să scrie poezie abia în 1955, adică exact în anul în care împlinea 35 de ani. Asta pentru că în România este vorba de un fenomen simptomatic: eşti exclus din orice competiţie dacă ai depăşit vârsta fatidică. Denumire pentru România: Ţara Imbecililor Care Cred Că Cel Mai Mare Poet Român Este A. P.

Angoasa omului a fost sporită, neîndoielnic, de ştiinţă. Aş fi preferat să nu ştiu că trăim pe o sferă care pluteşte, de peste patru miliarde de ani, în vid, fără nimic deasupra şi dedesubt, doar cu certitudinea unei legi fizice care determină, invariabil, drumul nesfârşit în jurul soarelui pe o orbită fixă.

Singurul lucru care îmi prieşte este monotonia mişcării acestui Pământ: e singura certitudine, deocamdată, într-o lume nebună, ahtiată după schimbare. Dar ce ne-am face dacă Terra şi-ar părăsi într-o bună zi traseul şi ar lua-o razna prin Univers? Cu ce ne-ar mai putea ajuta Dumnezeul din conştiinţele noastre în faţa fatalităţii, a implacabilului?”

Foto credit Emil Cioran: https://identitatea.ro/emil-cioran-omul-este-cel-mai-scurt-drum-intre-viata-si-moarte/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment