N-aș vrea ca rândurile care urmează să fie interpretate greșit. Am citit romanul „Copiii de pe Volga”, de Guzel Iahina (Editura Humanitas Fiction, 2020, traducere de Luana Schidu) cu un fel de încântare adolescentină, deoarece, la fel ca în acea perioadă a vieții mele, am avut senzația că parcurg o carte ca pe o descoperire, una esențială pentru dezvoltarea mea intelectuală. Iahina nu mi-a produs neapărat sentimentul că am în față un roman magic, ci că citesc o narațiune care conține în toate substraturile ei nutrienții necesari supraviețuirii a ceea ce ne place să credem că este „Povestea”.
Iahina este o povestitoare desăvârșită, iar ceea ce a produs ea în „Copiii de pe Volga” este vrajă livrescă. Iahina m-a făcut să mă simt din nou ca la începuturi și să-mi eliberez entuziasmele, fără teama de a cădea în ridicol. Dacă un roman te poate face să simți așa ceva, ei bine, atunci cred că romanul de față este unul bun.
Nu foarte bun? presupun că se întreabă cei care citesc biata mea cronică. Ar trebui în primul rând să ne întrebăm ce înseamnă „foarte bun”? Ceva desăvârșit? Ceva a cărui valoare nu poate fi pusă la îndoială? Ceva trainic? Ceva din care degustăm și spunem cu spontaneitate infantilă „E foarte bun!” Sau doar ceva care sparge barierele obșnuitului și pătrunde pe un teritoriu unde nu au acces decât operele de prim rang?
Nu știu! E, deocamdată, singurul lucru pe care-l știu cu certitudine. Dacă o fi una sau cealaltă, poate nici nu are atâta importanță. Spre exemplu, un film poate fi o porcărie, prost, catastrofal, dar și bunicel, bun, foarte bun, excepțional. Gradele de comparație sunt mai multe, am citat doar câteva care mi-au venit în minte. Dar despre câte filme putem spune, după ce au fost erodate de timp și de mode, că au rămas în conștiința noastră la fel de bune ca atunci când le-am văzut prima dată?
Ei bine, cred că așa se întâmplă și cu romanele. Rostim la apariția unora dintre ele encomioane de care ulterior ne e cam rușinăm. Sigur, sunt și excepții, dar atunci unde este adevărata măsură? Mai putem afirma cu mâna pe inimă că suntem obiectivi și că nu ne-am lăsat, așa cum am pățit eu în cazul de față, pe mâna debordantelor entuziasme adolescentine?
Ceea ce n-am să înțeleg niciodată este de ce, spre exemplu, în „literatura de afară”, cum obișnuim să o numim, sunt permise – și încurajate frenetic – tehnici narative care, în momentul în care sunt practicate de scriitorii români contemporani, provoacă reacții mefiente, ridicări sapiențiale din sprâncene și adnotări gălăgioase. Concret, la Guzel Iahina întâlnim multe lungimi, numeroase descrieri, cu tot bucolicul și fantastul din ele, referiri recurente (de parcă ar vrea tot timpul să ne reîmprospăteze memoria) ori abuzuri stilistice care ar fi drastic amendate dacă ar apărea în romanul unui scriitor autohton.
Guzel Iahina are scuza de a aparține „marii literaturi ruse”, care este mare și la propriu, dar și la figurat. În consecință, nu ne miră că a dat un roman de 450 de pagini – altminteri bine scris – pe când, dacă ar fi eliminat din multele lungimi de parcurs, ar fi putut reduce totul la, să zicem, un total de 350 de pagini mult mai energice, mai elastice, mai concentrat seducătoare.
Dacă un scriitor român îndrăznește să scrie un roman de 450 de pagini sau mai mult, e taxat rapid de critică (dacă ajunge acolo) sau e retrimis din start la masa de lucru pentru a mai scurta din el. E o dublă măsură de neînțeles. Sigur, argumentele de față nu funcționează în cazul unor romane de o valoare incontestabilă, cum ar fi „Transparența” lui Radu Vancu sau, bunăoară, „Solenoid” (exemple ar fi mai multe, dar astea mi-au venit în cap pe moment). Însă nu pot să nu mă întreb: câți scriitori cu mai puțină notorietate au fost nevoiți să-și mazilească romanele doar pentru că depășeau numărul de pagini admis?
E o întrebare care trebuie pusă și profit de momentul ăsta ca să o fac. La noi, spre exemplu, persistă această tendință de a amesteca genurile, de a numi „roman” o carte de 100 de pagini, care ar putea fi cel mult încadrată la categoria „nuvelă”. Dar, vedem bine, sună mult mai convingător titulatura de „roman”, chiar dacă sunt numeroase cazurile în care aceste cărți au un parcurs vădit asemănător cu categoriile care aduc mai puțină popularitate, cum sunt „povestirea” sau „nuvela”.
Dar am divagat destul. Să ne întoarcem la „spiritul rusesc”, cu propensiunea lui către textul prolific și către desfășurările epice impresionante. Sigur, „Copiii de pe Volga” nu e „Război și pace”, așa că deocamdată sunt liniștit. Aș reveni însă la tema pe care am abordat-o la începutul acestei cronici (chiar dacă voi fi acuzat iar că scriu dezlânat și amestec planurile – ce să fac, nu toți ne-am născut eseiști), anume la grade de comparație și, în final, la superlative.
Și zic așa: lumea nu e făcută doar din superlative. Ar fi anormal să spunem despre orice, oricând și oriunde, că e fabulos, minunat, încântător și așa mai departe. Sunt și multe penumbre în viețile noastre, iar ele nu trebuie ocolite, dimpotrivă, pentru a trăi într-o lume a diversității, ar trebui chiar cultivate. Superlativele ar trebui, în orice caz, să fie destul de rare. Pe vremea romanticilor, de exemplu, substantivul „geniu” s-a demonetizat considerabil pentru că era folosit în exces. Toți poeții, filozofii, literații în general, erau considerați geniali. Într-o lume care colcăie de genii observi foarte greu un geniu adevărat. Sare în ochi mai degrabă nimicnicia, lipsa de talent, impostura.
Așa și în zilele noastre: superlativele ar trebui folosite în cazuri cu adevărat excepționale. Problema este că avem, din păcate, parte de același exces ca pe vremea romanticilor. Astfel, o carte oarecare poate fi considerată „încântătoare”, „genială” (hélas!) sau „seducătoare” cu concursul unei grupări literare locale. Vin ca bonusuri aplauzele și câteva premii prezentate bombastic, cu pompă și panaș. Orgoliile literare regionale sunt, în acest mod, complet satisfăcute.
Sigur, o situație de acest fel este întru câtva pardonabilă. Provincialismul a existat dintotdeauna și n-o să reușim să-l eliminăm niciodată din viețile noastre, fie și dacă l-am citi integral, de mai multe ori, pe Caragiale. Ambîțul cu parapon este caracteristic unui anume segment săgetat de energii nebănuite, care produc orgolii pe măsură. Cupidonul literar face ravagii în această zonă, așa că să nu ne raportăm la ea decât ca la o comedie fără sens.
Mai rău e când epidemia de encomioane se răspândește la un nivel considerat superior. Sunt pline librăriile de cărți care au pe coperta a patra aserțiuni de genul „un debut fulminant”, „faimă internațională”, „epopee grandioasă”, „roman captivant”, „privire mitică asupra lumii”, „carte uluitoare”, „epopee tragică” și așa mai departe.
O să spuneți că, deh, își mai bagă coada și comercialul în poveste, că altfel nu s-ar vinde marfa. De acord, însă atunci când toate exemplele de mai sus apar pe o singură copertă a patra dai mărunt din barbă și îți spui că poate e cam mult efort publicitar și că bietului cititor i s-ar putea apleca de la atâta dulceață critică. Iar când sintagmele respective se află pe coperta a patra a unui roman numit „Copiii de pe Volga”, înțelegi că aici nu mai este vorba despre „spiritul literaturii ruse”, căruia îi mai admitem și ceva derapaje, fiindcă e „mare”, ci de o exagerare inutilă, de vreme ce oricum avem de-a face cu un roman bun.
Unele cărți, să nu uităm, se recomandă de la sine. Dar dacă cititorul este bombardat în exces cu tot felul de laude la adresa ei și a autorului, ce-ar trebui să facă? Să rămână uluit, ca în fața unei minuni? Să trăiască o perpetuă stare de încântare estetică? Eu, unul, n-am trăit lucrurile astea. Perplexitățile mele s-au redus doar la momentele în care am constatat că Guzel Iahina este o autoare la fel de bună ca, să zicem, mulți autori români care nu beneficiază de tot avântul ăsta encomiastic.
Fără îndoială, Guzel Iahina este un star al literaturii ruse contemporane. Nimeni nu contestă asta, nici măcar eu, chiar dacă așa pare. „Zuleiha deschide ochii” este un roman care, pe bună dreptate, a avut un impact imediat în media internațională de specialitate, lucru care nu e la îndemâna oricui. „Copiii de pe Volga” vine să confirme succesul anterior cu asupra pe măsură. Există și o dovadă incontestabilă în acest sens, romanul fiind recompensat cu cel mai prestigios premiu literar din Rusia, Bolșaia Kniga 2019.
Fabulos, nu-i așa?, pentru o autoare care, la 43 de ani, cunoaște un succes „fulminant” – asta ca să mă mențin și eu în zona asta a etichetelor bombastice. Drumul spre Nobel pare de acum o bagatelă. Nu se mai pune problema „dacă”, ci „când” se va întâmpla. Mai cu seamă că de acum încolo nu ne putem aștepta, probabil, decât la megaproducții literare, la romane din ce în ce mai „uluitoare”. Pentru unii autori căile succesului sunt pavate cu diamante, e bine de știut.
Fără să contest absolut deloc valoarea per se a romanului „Copiii de pe Volga”, e limpede că strategia media are mai degrabă o propensiune comercială, fiindcă pare că nu e la îndemâna oricui să ai, aproape instantaneu (a se citi la interval de doar câțiva ani) o faimă internațională atât de mare cu o carte bazată pe o osatură destul de eclectică – combinație de adevăr istoric, povestire fantastică, narațiune realistă sau, cum am mai auzit, realism magic (concept atât de mult folosit încât tinde să devină – dacă nu a și devenit deja – un clișeu la fel de celebru).
Mă întreb și eu, ca un cititor simplu & anonim ce mă aflu, unde se va ajunge cu aceste megalaude? Se vor inventa termeni noi? Vor crea academicienii, așa cum fac cercetătorii în laboratoare, tulpini noi de sintagme encomiastice, care să împingă gradele de comparație la un nivel tot mai apropiat de cel atins în fotbalul internațional tot mai plin de „galactici” și de „extratereștri”?
Tinde cu adevărat literatura către o bagatelizare prin edulcorare? Atunci, în tot corul ăsta dulceag, ultrazaharisit, unde se mai află esența literaturii? Unde mai este romanul care primea laude moderate și critici severe în același timp, cum ar fi acest exercițiu stilistic desăvârșit, care s-a aflat în centrul preocupărilor multor generații de literați, numit „Doamna Bovary”? Asta ca să nu mai fac trimiteri la ultramegacapodopere precum „Ulysses” sau „Omul fără însușiri”.
În acest context nu pot să nu-mi pun întrebarea: oameni buni, ce e în neregulă cu critica de întâmpinare din ziua de azi? Nu ne mai putem bucura de un roman cu adevărat bun, dar nu neapărat o „capodoperă” sau o „grandioasă epopee”, cum (nu) este „Copiii de pe Volga”? Nu mai putem trăi livresc decât măturați de torentele astea laudative? Eu cred că nu. Și știți de ce? Fiindcă bunul simț comun încă există. Iar dacă admirația sinceră mă îndeamnă să citesc literatura scrisă de Guzel Iahina, o voi face oricum, chiar și fără să citesc, compulsiv, coperta a patra a cărții.
Cred că trebuie să existe o decență a aprecierii, un minim autocontrol al firitisirilor. Altminteri, riscăm să picăm în cealaltă extremă și se va abate asupra noastră viitura excepționalului perpetuu, molima grandiosului, pandemia „privirii mitice asupra lumii”. Și mai cred că am putea spune simplu: mi-a plăcut în mare măsură acest roman, fiindcă are pagini cu adevărat seducătoare, care alcătuiesc nuclee narative foarte reușite.
E drept, există și acele lungimi, și acele zone zaharisite, în care pelteaua diegetică este întinsă până la sațietate. Și și mai drept este că încercarea de a-l umaniza pe Stalin – îndeosebi în raport cu Hitler, în scena memorabilă cu biliardul – este una, ca să mă exprim eufemistic, nepotrivită. Stalin și Hitler sunt deopotrivă doi dintre cei mai mari criminali din istorie. Faptul că Hitler e prezentat drept un tembel, iar Stalin – Comandantul care hrănește peștii și câinii, dar asistă indiferent la uciderea lor, sau, în altă ipostază, marele conducător care pozează într-un om simplu stând la o țigară cu mecanicul locomotivei, deși se crede un fel de Gulliver în comunitatea în care a picat întâmplător – într-o lumină plină de înțelegere (dacă e ironie, eu n-am văzut-o), mi se pare cam de prost gust.
Văzut de sus, „Copiii de pe Volga” are o structură întru câtva la fel de eclectică precum cea a romanului „Maestrul și Margareta”. Nu are însă, din păcate, și măreția acestuia! Până acolo, Guzel Iahina mai are de parcurs câteva etape. Potențial există, fără îndoială, mai rămâne doar să vedem ce resurse (istorice, personale, umane) va mai „exploata” în viitor. Iar dacă următorul roman pe care-l va scrie va fi unul cu adevărat ieșit din comun, voi fi, sper, printre primii care o vor lăuda așa cum se cuvine.
Foto featured credit: https://putereaacincea.ro/aparitie-editoriala-de-exceptie-copiii-de-pe-volga-de-guzel-iahina/
