Mi se pare că lumea e cumva la fel de grăbită sau, mai nou, acaparată 98% de subiectul la zi Covid-19 cu detalierile lui care se ramifică și se bifurcă mai ceva decât cărările din grădina lui Borges. Ceea ce era până deunăzi doar o senzație, a devenit o certitudine, adică faptul că într-un articol sau recenzie sau ce o fi – numiți-l voi – oamenii citesc șapoul și după aia trec mai departe intuind cumva urmarea și spunându-și am înțeles, încă unul care vrea să promoveze o carte de la editura X, ne-am lămurit.

Și când o recomandare de carte are mai multă audiență decât o recenzie te întrebi pe bună dreptate de ce să mai scrii una-alta despre o carte care te-a încântat și despre care chiar vrei să scrii fiindcă nu poți altfel, trebuie să împărtășești bucuria asta și cu alții. Dar ăia, alții, cum ziceam, citesc șapoul și aleargă mai departe după senzațional și Covid-19 și ce-o mai fi. Unde mai e loc pentru literatură aici? Cei care rămân până la capăt într-o recenzie sunt sub 10% din cei care au luat startul.

Se întâmplă să mai vină și câte unul să spună ai scris prost, degeaba te-ai chinuit, critica ta e nasoală, treci mai departe, pune-te cu burta pe carte, fă hermeneutică așa cum trebuie, ca la carte, deși i-ai avertizat că tu nu ești decât un chibiț care de fapt nu vrea să enerveze pe nimeni, cum fac chibiții de meserie la table, ci un tip care chiar citește și vrea să dea mai departe din bucuriile lui de lectură. Nu sunt critic, într-o propoziție care chiar spune că nu sunt critic, chiar asta ar trebui să însemne universal: că nu sunt critic, ci doar cititor care scrie câteva impresii despre cărțile pe care le citește.

De-asta nu voi spune multe lucruri despre romanul ăsta senzațional, „Intuiționista”, de Colson Whitehead, apărut în limba română (traducere de Justina Bandol) în 2019, la Editura Humanitas Fiction (publicat de Colson Whitehead în 1999, debutul său romanesc cu care a câștigat Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/ Hemingway Award. E primul roman scris de Colson Whitehead pe care-l citesc – înțeleg că mai există o traducere, Ruta subterană, roman apărut tot la Humanitas Fiction, în 2017, dar pe ăsta l-am ratat și sper că într-o zi îl voi avea în Biblioteca lui Gelu și îl voi citi și voi scrie câteva cuvinte despre el în ciuda celor 90% care nu vor parcurge recenzia până la capăt.

Recunosc că m-a incitat faptul că scriitorul american a obținut anul ăsta un al doilea Pulitzer Price (după cel din 2017, pentru romanul Ruta subterană, pe care tocmai l-am pomenit) și am pus repede mâna pe Intuiționista, carte pe care o aveam în Biblioteca lui Gelu de astă toamnă, de la Târgul Gaudeamus, grație Ioanei Iancu. Vă mărturisesc că, după atâtea cărți care mi-au trecut prin mâini, e mai greu să mă mai las impresionat chiar așa de ușor. Și asta nu vine din cauza acelui tip de autosuficiență pe care-l dă vârsta sau experiența – cunoașteți genul care zice, băi, am citit atât la viața mea că nu mă mai surprinde nimic – ci pentru că am început să recunosc o carte bună sau proastă încă de când o răsfoiesc la raft. Mă înșel destul de puțin când fac alegeri după criteriul ăsta.

Ei bine, nici măcar nu răsfoisem romanul lui Colson Whitehead, de-asta probabil am tresărit când am auzit că a luat Pulitzerul din nou și mi-am zis că trebuie să fie ceva cu scriitorul ăsta, e musai, nu degeaba i-au dat ăia de peste ocean atâtea premii. Și este cu adevărat, vă spun la modul cel mai sincer: Intuiționista e genul ăla de roman care te dă peste cap din prima. Nu vă gândiți că se citește ușor – e chiar pentru cei 10% care pot și reușesc să citească o recenzie până la capăt – dimpotrivă, chiar și eu, cu toată experiența mea, l-am rumegat pe îndelete, cam câte 30-40 de pagini o dată, fiindcă textul e atât de dens și are atâtea detalii tehnice & factuale încât dacă-ți pierzi atenția câteva clipe și te lași distras de bormașina vecinului sau de țipetele copiilor de afară ai pierdut șirul și trebuie să o iei de la capăt.

Din păcate n-am citit Inherent Vice al lui Thomas Pynchon, dar am văzut filmul (știu ce reacție o să aveți la chestia asta) și vă spun că Intuiționista este un roman poate chiar mai țicnit – în sensul bun – decât povestea nebună a lui Pynchon. Dar am citit V. – tot de Thomas Pynchon – și măcar din punctul ăsta de vedere știu ce zic. Să risc să o spun? Da, Colson Whitehead e un tip genial și a scris o carte foarte bună. E o îmbinare, în cel mai pur stil american, de literatură noir (care poate răzbate în cinematografia de gen), de acțiune tembelă, cu detalii aiuritoare și cu încrengături neașteptate, cu pasaje smart, cu mafioți, corupție, rasism și acel gen de detectivism politic & social care scoate la suprafață o lume strâmbă, plasată parcă într-un trecut nu foarte îndepărtat, într-un prezumtiv New York al anilor ’50, un oraș al tuturor posibilităților, de o frumusețe năucitoare și de o putreziciune seducătoare, în care o tânără afro-americană, Lila Mae Watson, prima femeie de culoare din Departamentul public pentru Inspecția Ascensoarelor, este atrasă fără voia ei într-o intrigă de o bizarerie demnă de romanele lui Kafka.

Colson Whitehead îți intră efectiv în cap pe măsură ce înaintezi în roman, iar asta se datorează abilității și minuției cu care scriitorul american reușește să țeasă plasa narativă în care tu, cititorul, te vei lăsa prins mai devreme sau mai târziu. Sigur că totul pare inspirat parcă din fapte reale, sigur că lumea descrisă de Colson Whitehead este almost real, palpabilă în multe dintre punctele ei – unde nu avem parte în lumea noastră de anchete, corupție, mafie și așa mai departe? – însă peste toată acțiunea este aruncată, insidios ca în vis – o pulbere de ireal care face ca totul să fie pur și simplu debusolant, aiuritor și incitant în egală măsură.

Așa cum spuneam, nu e un roman care poate fi citit ușor, așa cum nu e un roman scris după clasica rețetă americană. Nu, e un roman „deștept”, cum se spune, chiar dacă autorul vrea să dea impresia tot timpul că n-a ieșit din paradigma faulkneriană. Și poate că n-a ieșit – cine se încumetă să spună asta cu exactitate să ridice primul piatra – habar nu am, însă ceea ce pot afirma cu certitudine este că am citit un roman de o izbitoare originalitate (ca să mă inspir și eu puțin dintr-un text de pe coperta a IV-a a cărții). Nu vă așteptați la chestii siropoase ori la acțiune cu sânge pe pereți, deși există și chestii siropoase și „sânge pe pereți”. Romanul are și astfel de faze, dar redate în alt mod, cu altă tonalitate, cu alt nerv al descrierii, cu altă voce. Iar Lila Mae Watson este unul dintre cele mai reușite personaje feminine, cel puțin din cărțile pe care le-am citit în ultimii ani.

Aș fi putut să vă povestesc una-alta despre ce se întâmplă în carte, dar n-am făcut-o intenționat, fiindcă n-am vrut să vă lipsesc de plăcerea de a descoperi singuri ce și cum. Iar dacă măcar 10% dintre cei care veți pune mâna pe această carte bulversantă & flamboaiantă veți reuși să o duceți la capăt, tot va fi un câștig. Voi fi încredințat astfel că procentul celor care au citit recenzia asta până la capăt a rămas, din fericire, constant, adică de 10%. Sau mă înșel?   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.