Un arheolog al inefabilului
Pentru Alberto Manguel, scriitor, traducător și editor argentinian, prieten al lui Borges, lectura înseamnă o cartografiere livrescă a lumii din jur, realizată de către cititorul care nădăjduiește să devină, în permanență, un arheolog al inefabilului. Lumea, în viziunea borgesiană, împrumutată de autorul adus în discuție, se aseamănă cu o bibliotecă ce întreține vie, printr-o infinitate de pagini și texte, „promisiunea oricărei cărți posibile”, după cum se afirmă în cartea despre care vom vorbi în paginile de față, Un cititor în Pădurea din Oglindă[1].
Între proteismul ideilor și nuanțele ireversibile ale memoriei, între insolitele și spectaculoasele relatări confesive și timbrul uneori grav al evocării unor scriitori, precum Borges, Cervantes, Homer, Emerson, Collodi, regăsim discursurile din acest volum. Acestea alternează și se completează armonios, de la cel confesiv, memorialistic, până la cel exegetic, intuitiv sau eseistic.
Înainte de toate, se pornește de la premisa că lectura este „cea mai specific umană dintre toate activitățile creatoare”. Aceasta devine, practic, primul act al formării noastre intelectuale, pe care ni-l asumăm încă din leagănul inocenței: „Venim pe lume având ca scop să găsim narativul în tot ce ne-nconjoară: în peisaj, pe cer, pe chipurile celorlalți și, bineînțeles, în imaginile și în cuvintele pe care specia noastră le creează. Ne citim propriile vieți și pe ale celorlalți, citim societățile în care trăim și pe cele ce se află dincolo de granițele noastre, citim imagini și clădiri, citim ceea ce se găsește între copertele unei cărți”. Astfel, cartea aceasta, marcată de o dinamică a cunoașterii, fremătătoare, trece cu dezinvoltură ideatică și argumentativă de la relația dintre semnele de punctuație la albul paginii de hârtie, de la cititul în șoaptă la cel cu voce tare, de la existența papirusului, a pergamentului, la cea a codexului, de la tipar la tehnologic, de la inserturile mitologic-religioase, care îi au în prim-plan pe Ulise, Penelopa, Iona sau pe jidovul rătăcitor, la condiția Autorului necunoscut și la doleanțele Partenerului secret, de la confesiunile unor scriitori, referitoare la relația lor cu lectura și scrisul, până la interzicerea, în anumite societăți, a actului lecturii, perceput ca un gest de frondă al celor cultivați, care nu mai pot fi mințiți sau șantajați.
Nu în ultimul rând, cartea de față este atât un document istoric, uman, societal, cât și un manual de bune maniere livrești, pe care cititorul trebuie să îl aibă, în permanență, la îndemână.
Oglinda lecturii sau lectura oglinzii
De la blândele amintiri ale primelor lecturi, cu precădere cele dedicate cărților în care apare Alice, în Țara Oglinzilor sau în cea a Minunilor, până la lecturile și relecturile maturității, cititul a presupus pentru autor o permanentă confruntare între ficțiunea învăluitoare a operelor parcurse și mersul haotic al unei lumi concrete, destul de tarate și de lipsite de imaginație. Totodată, această carte este, în fond, o declarație fățișă a distanțării autorului față de dorința lumii de atunci, dar și de azi, de a îmbrățișa consumul și superficialitatea, deriziunea, cruzimea sau atrocitatea în diferitele ei forme. De-a lungul acestei călătorii în universul livrescului, Manguel folosește citate sau se raportează în permanență la personaje, situații sau spații din aventurile lui Alice, pe care le aduce împreună sub umbrela metaforei lecturii care oglindește lumea atât în moduri miraculoase, cât și în cele realiste.
Înainte de a fi sau de a ne pretinde cititori ai textului scris, așternut pe o pagină reală sau virtuală, suntem lectori ai lumii înconjurătoare, căreia încercăm, printr-un efort spontan și creativ, să îi aflăm narațiunile, să îi decodificăm mesajele, să îi reordonăm, ca într-un puzzle, piesele, destul de disparate și de cețoase uneori. Într-un cuvânt, citim tot ceea ce ne înconjoară, cu răbdare și uimire, ne lăsăm învăluiți de suflul și de mireasma unor narațiuni care scriu și rescriu lumea concretă, la tot pasul. Trebuie doar să învățăm să fim atenți, să prindem firul țesător al unor semnificații declanșatoare de epos, să știm cum să interpretăm, dar, în același timp, să ne mirăm și să ne întrebăm, să devenim acei lectori in fabula, conform lui Umberto Eco, adică acei cititori atașați sau captivi ai desenului din covorul care ne plimbă printre versanții atâtor povești colective, dar și individuale. Totodată, lectura în oglindă i-a dezvăluit autorului, după cum mărturisește, prilejul confruntării directe cu o societate argentiniană marcată de conflicte armate și de îngrădiri sociale, de distanțări față de anumiți prieteni sau de apropieri afective și elective față de scriitori marcanți ai lumii. Lectura a jucat pentru Manguel un dublu rol, ca oglindire fabuloasă a lumii copilăriei, consfințind libera trecere dintre concret și imaginar, dar, mai târziu, și ca oglindire realist-dură a vieții captive în pânza de păianjen a terorii și a dictaturilor, a lipsei de empatie și a superficialității consumeriste, tot mai anhiliante în cadrul unui public larg. Însă biblioteca acestuia, loc de refugiu și de refulare, devine spațiul unei comuniuni insolite dintre autori și cărțile acestora, care, împreună, îi alcătuiesc arhitectura polifonică și stratificată a imaginației adultului de mai târziu: „Biblioteca mea nu este un singur animal, ci un compozit, constituit din părți ale altor animale, un animal fantastic făcut din cele câteva biblioteci alcătuite și apoi abandonate, iar și iar, de-a lungul vieții mele”, „biblioteca mea este un fel de autobiografie stratificată”.
O declarație de dragoste… cu mai multe tăișuri
Mai departe, o altă idee de-o importanță aparte ne sugerează faptul că orice poveste va cunoaște variante sau varietăți, în funcție de alte societăți, timpuri sau sensibilități umane, întrucât, asemenea unui palimpsest senzorial și mnemonic, „biblioteca minții nu are granițe perceptibile”, sfidând legile concretului, dar și ale imaginației. De aceea, în paginile în care Manguel îl evocă pe taciturnul, chiar valpurgicul Borges sau pe Cervantes cu al său melancolic și rătăcitor Don Quijote, pornește de la o serie de observații interesante și paradoxale deopotrivă, care ne dezvăluie că paternitatea autorului unui text poate deveni, la un moment dat, destul de fluidă, de îndoielnică. Spre exemplu, planează un aer incert și insolit în jurul istoriei poemelor homerice care și-au dovedit independența față de autorul lor, despre acesta cunoscându-se date cam puține referitoare la orbirea și la rătăcirile sale prin teritoriul grecesc în căutarea altor povești. Mai mult decât atât, ca într-un subtil joc al deturnării relației autor-text, s-a ajuns până în punctul în care au existat zvonuri conform cărora poemele ar fi prilejuit apariția lui Homer și nu invers. În aceste circumstanțe, fapticul concret este subordonat imperiului imaginativ al poveștilor care pot rescrie realitatea într-un registru fictiv. Toate fac parte dintr-un joc înșelător, însă cu atât mai ofertant din punct de vedere insolit, al oglinzilor în mișcare, arătând atâtea chipuri și direcții, în nuanțe care trădează disiparea sau blurarea, chiar nestatornicia relației dintre autor și operă. În aceste rânduri, Manguel realizează o veritabilă declarație de dragoste, una prevăzută cu mai multe tăișuri, dedicată puterii ficțiunii de a schimba lumea.
Sub blânda dictatură a metaforei
Una dintre opiniile recurente ale cărții de față, la care ține foarte mult Alberto Manguel, acest filosof al lecturii, este aceea că, în datele esențiale, chiar ființiale, actul lecturii dezvăluie dimensiunea metaforică a literaturii și implicit a vieții: „Se prea poate ca întreaga literatură să fie înțeleasă ca o metaforă”, conchide la un moment dat acesta, argumentând afirmația de mai sus prin faptul că „în actul scrierii și apoi în acela al cititului” poate exista acel „gând care se traduce singur, prin puterea metaforei, într-o întrebare și în strigoiul încețoșat al unui răspuns… reînnoind și redefinind experiența noastră în contact cum lumea” „de la scriitor la scriitor și de la citior la cititor.”
Cartea aceasta se transformă practic, pe măsură ce îi parcurgem paginile pline de miez și de învățăminte, într-o reală bibliotecă de idei livrești, dar și de comportamente sau identități umane. Literatura are puterea de a depăși anumite limite sau anumite orizonturi speculative și limitative și, nu în ultimul rând, de a descoperi, prin forța imaginației, puterea necontenită a unor metamorfoze spirituale și creative, necesare iluminărilor interioare: „Întreaga mare literatură (literatura pe care o numim mare) supraviețuiește mai mult sau mai puțin dureros tututor reîncarnărilor, traducerilor, lecturilor și reluării lecturilor, transmițând un fel de cunoaștere sau revelație ce, la rândul ei, augmentează și iluminează intuiții și experiențe noi în mulți dintre cititorii săi”. În Însemnări pentru o definiție a citiorului ideal ni se oferă câteva bijuterii aforistice, care configurează oriunde și oricând portretul ideal sau idealist al cititorului. De la aerul misterios, neliniștitor, chiar tranșant, al unor afirmații de genul „scriitorii nu sunt niciodată propriii cititori fideli” sau că scriitorul „nu este un arheolog”, până la exemplele de bună practică, în astfel de situații, anume faptul că „cititorul ideal creează prozeliți” sau „notițele de pe marginea paginii sunt semnul cititorului ideal”. Practic se derulează calea și adevărul oricărei lecturi, cea care determină „primul pas, așadar, spre a deveni un cetățean”, acela care te învață „să citești”, căci, „Cititorul ideal este scriitorul chiar înaintea clipei în care cuvintele se adună laolaltă pe pagină”. Este grăitoare în carte imaginea grădinarului care știe cum să asculte narațiunea grădinii, datorită armonizării dintre sădirea plantelor și îngrijirea spațiilor. Tot astfel, omul devine responsabil pentru menținerea și perpetuarea, de-a lungul vremurilor, a narațiunilor locului, luptând împotriva faptului că „orice criză a societății este în cele din urmă o criză a imaginației”.
Cartea aceasta poate fi citită și ca o pledoarie pentru remodelarea lumii în spiritul și legea marilor povești devenite ghiduri de supraviețuire umană și societală. Mai ales prin intermediul ficțiunii, care s-a dovedit nu de puține ori, în timpuri de mare și cumplită restriște, salvatoare.
[1] Alberto Manguel, Un cititor în Pădurea din Oglindă, trad. din limba engleză de Bogdan-Alexandru Stănescu, Ed. Trei, București, 2023.
