Misterioasa Mia M., care ține foarte mult la anonimatul ei, ne-a trimis un nou calup de poeme despre care sunt aproape convins că face parte dintr-un proiect ceva mai mare, dacă nu chiar prefigurează o viitoare apariție editorială.

Până când lucrul ăsta se va concretiza (sper că într-o zi persoana potrivită va citi textele de aici și va ajunge la concluzia că avem de-a face cu o poetă care, în ciuda reținerilor, merită atenția cuvenită), să citim împreună aceste poeme eclatante, care trădează mâna sigură, exersată, a unei scriitoare fără complexe față de zona confesivului și a acelui gen de autoreferențialitate nudă lipsit de inhibiții și de spaimele inerente.

Mia M. m-a rugat să transmit următorul mesaj: „Vreau ca cititorii să știe că nu sunt singuri dacă s-au simțit, se simt sau se vor simți vreodată așa.”

Poeme care și-au uitat numele

?
din vara în care ai murit
m. plânge încontinuu
și e mai furioasă pe mine,
poate fiindcă îi aduc aminte
numai de persoane care
îi produc durere

nu e amuzant cum
s-a “nimerit” să fiu atât
de toxică pentru alții?

m. vrea să fiu
un androgin din
toate punctele de vedere
și să nu o dezamăgesc
cu momentele mele
patetice de rătăcire

m. probabil vrea
și să dispar odată
din fața ochilor ei
ca să nu-i mai produc
durere.

?
papa, nu știu de ce
mi te adresez ție,
de ce te numesc papa
noi nu mai suntem
papa et fille demult
.
papa
noi doi suntem
două numere prime
două singurătăți
.
papa
avem atâtea în comun
de la traume la, cel mai probabil,
mecanisme de apărare
.
papa
ei spun că suntem
ca doua picături de apă
identice,
dar nu suntem,
cu toate că mi-ai transmis
lucrurile astea
.
papa
nu o să găsim, poate,
niciodată pe cineva care
să iubim și să ne iubească
.
nu-mi pare rău, papa,
că trebuie să tai toate
sforile astea care ne leagă
.

?
odată viața m-a invitat
la o ceașcă de cafea amară
ca să-mi poată povesti
ce păcat mare sunt
că exist și trăiesc
și că alții care nu merită se duc,
iar eu încă supraviețuiesc.

a așezat în mijlocul mesei
doar o ceașcă de cafea,
cu zațul din pământ negru
care te înghite și nu-ți mai
dă drumul niciodată
și și-a băgat vârful despicat
al limbii și a împărțit
zațul în două
apoi în patru,
în tot mai multe bucățele,
și a zis:

,,aici, când ai căzut din pat, trebuia să mori”

,,când ai căzut din nou”

,,când ai înghițit și te-ai asfixiat”

,,când aproape ți-a căzut capacul de fier în cap”

,,și aici, și aici, și aici”

,,de ce nu mori indiferent de ce ți-aș face?”

i-am răspuns că nu știu.

,,o să mori la un moment dat”

,,știu”

,,și, nu ți-e teamă cum le e și lor?”

,,de ce mi-ar fi?”

am întrebat-o dacă el e așa
din cauza că nu am murit încă
și nu a vrut să-mi răspundă.

?
nu știai că totul despre
mine e o mare prefăcătorie
de 2 lei ca după să zici
,,of, dumnezeu să o ierte,
dacă știam…”

dacă știai ce îmi făceai?
mă pocneai?
mă scuipai?
râdeai de mine?
mă înjurai?
chemai salvarea și
mă duceai la palazu
la nebuni?

dar stai liniștit.
nu o să știi; nu vreau
să îți umplu capul cu
un căcat cu ochi ca mine
și nici nu o să ai șansa
să zici faimoasa replică:
am fost prea lașă.

vă urăsc când insinuați
că sunt un copil
pe care orice părinte
l-ar dori.

(toți fug de mine ori îi alung)

da, scriu iar impulsiv
că mă ia dracu’ aici
și organismul ăsta
nu vrea să crape odată,
să explodeze.

îi place să mă fiarbă
în suc propriu și
alte nșpe mii de
modalități din-astea
fuckedup.

și da, o să te plictisesc
cu rahaturi ca astea care
sunt numite depresive și
sinucigașe, dar ele nu
merită nici să le spui
așa
nici rahaturi sau nimicuri.

nu. merită. absolut. nimic.
nu. sunt. depresivă. și. sinucigașă.
nu. știu. ce. sunt.
cine. sunt?

sunt o masochistă
de râd și zâmbesc
și vorbesc și ajut
și fac pe drăguța
sau mai știu eu cum
așa cu poftă, sta-mi-ar
pofta în gât și să mă înec cu ea
nu vreau să trag pielea asta
de pe mine că altfel v-ați duce
voi înaintea mea în pământ
dacă las limaxul ăsta negru
la iveală.

?
m-am născut
într-un ocean
care mă iubește
atât de mult
încât nu-mi
mai dă drumul.

de fapt, noi
ne urâm și ne iubim
atât de des încât
nu mai știm
când e doar ură
și când e doar iubire
sau noi nici
măcar nu știm
să ne iubim.

l-am întrebat
ce am avut special
de m-a ales pe mine
și a zis că interiorul meu
e acasă pentru atât de
multe lucruri și oameni, încât
a vrut și el un loc înăuntrul meu.

a zis că un copil
cu traume ereditare,
cu mintea praf
și cu suflet ca al meu
îl poate iubi cât de puțin
și că nu-l alungă.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment