Mă bucur că, prin intermediul rubricii „Poșta redacției”, am creat un grup de poeți rămași fideli site-ului nostru. Ei ne trimit din când în când poeme care confirmă că n-am greșit când am acceptat să-i publicăm pe www.omiedesemne.ro.

Este și cazul Ștefaniei Mihai, care iată că revine cu texte noi, la fel de proaspete și de incitante poetic ca și precedentele. Deși poate că o cunoașteți deja și n-ar trebui să mai redau aici cele câteva detalii biografice pe care Ștefania mi le-a trimis prima dată, o fac totuși pentru cei care nu o știți încă:

„Septembrie 2003 – debutul literar în revista Dunărea de Jos, editată de Centrul Cultural Dunărea de Jos Galați

Octombrie 2003 – premiul cotidianului Răsunetul în cadrul Concursului Național de Poezie «George Coșbuc» desfășurat la Bistrița-Năsăud

Mai 2005 – mențiune la Concursul Național de Poezie «Tinere condeie», faza județeană Galați

2002-2010 – Colaborator al ziarului Viața Liberă Galați

Redactor al revistei Zile si nopți Galați – 2008-2009”

***

Îmi julesc genunchii de la patru ani.
Pielea se strânge, locul neted 
Cheamă o nouă lovitură.
Betadină, ață de cusut, pansament.
Degetele pun paharele la uscat la cinci grade cu minus.
Nu-mi controlez bătăile inimii, deși de câteva luni învăț tehnica respirației.
Corpuri peste corpuri,
Liniște și o coajă plăpândă
într-o duminică de septembrie când am tăcut ultima oară.

***

În casa de sticlă oamenii se înghesuie la ferestre. 
Trei țigări și nouăsprezece pahare de whiskey mai târziu, bolborosesc pe limba păsărilor din Marea Moartă.
Am cunoscut cândva un evreu care fugise din Israel într-o călătorie în jurul lumii după ce și-a împușcat câțiva frați în Fâșia Gaza.
Am ascultat câteva ore Red Hot Chilli Peppers și am împărțit aceeași periuță de dinți.
Am citit pe rând pasaje din Tora și din Biblie și am făcut dragoste cu mâinile. 
Ne-am păstrat gânduri bune unul pentru celălalt până a zburat avionul.
Când lași străini să bată străzile din apropierea casei de sticlă, pământul se surpă.
Tu pici pe o canapea gri și îți repeți că te vei întoarce în acea clădire cu picioare de dinozaur și inimă de femeie surdă.

***

Poartă de patru ani șosetele unui bărbat care i-a spus de ziua ei că în casa lui nu mai locuiește nimeni. 
Uneori stomacul o ia la vale de la prea multa cunoaștere și dă afară tot gunoiul.
S-a trezit a doua zi cu un ceai de tei lângă ea. 
Fetiței nu îi trebuie prea multe ca să-și astupe gura:
Respirația lui într-o cameră cu draperii vișină-putredă,
O mână pe sân, cealaltă în interior,
O sticlă de vin pe care o înghite cu nesaț.
Lichidele își schimbă culoarea când se amestecă.
În corpul ei se nasc femei și bărbați ca-ntr-un performance.
Ceaiul curăță tot praful de dinăuntru. 
Te-a cârpit ca pe o păpușă.
O furtună într-o noapte de august la capătul Bucureștiului, după o sticlă de vișinată și o atingere murdară. 
Poate oamenii-s mai sinceri când fac dragoste. 
Îți poartă șosetele de patru ani, 
iar corpul ei îți tot întreabă carnea dacă îl mai primește acasă.

***

Tăcerea e un pitic sugrumat sub covor care zvâcnește dimineața.
Uneori ne blocăm din pricina luminii dinăuntru,
iar celălalt își coase buzele.
În singurătate se cască o prăpastie care duce până în adâncul pământului.
Îți ghicesc jumătate de gând
pe măsură ce-ți adaugi încă un strat de minciună pe umeri.
Liniștea e o căutare avidă în pat la trei noaptea și-o țigară fumată pe ascuns.

***

Am împrăștiat cincizeci de mere în fața ușii azi-noapte.
Nu uita să ștergi oglinda retrovizoare
dacă vrei să îți mâzgălesc forma pe asfalt.
Cincisprezece străzi în spatele meu pisicile se gudură de mașini prăfuite.
O sticlă de tărie mai târziu recunoști un copil mare în geam.
Ce se întâmplă cu avioanele de hârtie după o ploaie torențială?
Ți-am lipit pleoapele și ți-am legat degetele cu o eșarfă.
„Aici
nu
mai
locuiește
nimeni!”

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment