Este, dacă nu mă înșel, a treia oară când îl public pe www.omiedesemne.ro pe Marius Domnica și vă mărturisesc, în consecvența mea deloc vinovată, că nu mi-a tremurat deloc mâna când am decis să o fac. Acum cu atât mai puțin, când observ că Marius are ceea ce se numește continuitate, fapt care-i trădează intenția de a duce la capăt un proiect așa-zis „rotund”.

Despre autor nu sunt mai multe de spus decât a făcut-o chiar el la precedentele postări. S-a născut pe 16 august 1997 în Călărași și este student al Facultății de Limbi și Literaturi Străine din București, secția de neerlandistică. Mărturisește că „n-am publicat în antologii, n-am participat la vreun concurs, n-am câștigat premii, n-am citit la Blecher sau Thoreau, dar i-am citit pe Blecher și Thoreau. Mă recomandă doar pasiunea și ambiția.”

panharmonicon (sau mic tratat despre consecințele albastrului)

I.diorama entuziasmului

lumina hiperreală a amiezii augmenta magnoliile până la demență
și tu îți extindeai dorul într-un azur mai concav decât ieri,
     decât speri,
               decât ceri.

o primăvară sigilată în turcoaz, când până și aerul halucinează spumă
               și din tine amorul
depresurizat se revărsa într-un tremolo piersiciu
peste antene satelit și macarale.
să umblăm, așadar, cu pași argintați prin străzi pustiite ca în de chirico,
prin cafenele scăldate în lumina aia scăzută și posomorâtă din poemele lui ivănescu
               hai, mititico!
să conspirăm cu potența roză
acumulată în bujorii nimfelor aproximative, să ascultăm cum  își unesc respirațiile într-un gospel pastelat.

desigur, toate astea sunt prostii:
o penelopă de sticlă se tânguie în amurgul postmodern
(ce mai înseamnă etern,
      când apocalipsele ne mângâie pe creștet matern?)
discret, eluziv, un sentiment de singurătate
se balansează pe ramificațiile nervilor mei
         ca boabele de rouă, târziu în martie, pe ramuri de tei;
concretă, expansivă, înflorește o moarte
în clarobscurul rembrandtian din scara 3.

II. sfârșitul adolescenței

iată, e ora cristaliferă și evocabilă,
când felinarele se înclină ca sălciile plângătoare
și eu culeg lumina portocalie, portocalie ca amintirile
și mă ung pe față, pe tâmple, pe frunte cu fotonii tămâioși, vibratili.

vor trece zile și ploi, și nimeni nu-mi va spune “privește, înger, către casă” vreodată.

doamne, cu câtă nervozitate melancolică m-am răsucit în crisalida murdară și îngustă a adolescenței provinciale
         (călărași, mon amour; nu știu de ce, în vise îți adaug fiorduri cu roci vulcanice și piețe medievale: amuzantă reconfigurare onirică)

știu sigur că era aprilie (această lună abuzată de poeți),  ascultasem matthäus- passion de bach și văzusem il vangelo secondo matteo de pasolini.
m-am plimbat apoi cu bicicleta și m-am oprit la marginea câmpiei.

și atunci, în după-amiaza aia faulkneriană, paradoxal de panoramică, m-a lovit:
aveam 19-20 de ani și n-am trăit niciodată; de-ar fi să compilezi toate momentele de aur cu siguranță își vor găsi expresia în înclinarea spicului ăsta de grâu deasupra pământului reavăn și umed, sau în norul acela subțire ca o lamă.

(ieși din adolescență, prietene, trezește-te!)

da, totul avea un iz sentimental de epilog – cu atât mai dureros cu cât era prima dată când conștientizam cu adevărat sfârșitul unui episod biografic – dar oarba combustie a impacienței pur și simplu nu știa cât de prudentă și pură e poziția sorții.

(țigări și cafele la aparat în foișorul din cel mai trist părculeț din lume.
băieții vorbeau despre hip-hop, combinații, mașini și fete,
dar nu mă interesa nimic din toate astea, nici măcar fetele, doar cărțile și noaptea – și, în plus, tristețea grădinii din fața blocului, tristețea dozatoarelor de cafea. tristețea cartierului, seara, în august. tristețea țevilor galbene de gaz, tristețea asfaltului etc.)

și din punctul ăsta incandescent, propagat mai apoi în cercuri concentrice pe suprafața lichidă și arămie a vieții mele, de atunci mă simt ca și cum aș fi în spatele propriului corp – comfortably numb –  și privesc tâmp și fascinat și câteodată plictisit  fluxul de imagini și scene și voci și gesturi împăienjenite,
dar uite că, din păcate, nu pot fi spectator, oricât aș vrea, oricând căderea îmi poate fi întâmplabilă și cât se poate de reală.

vor trece zile și ploi, și nimeni nu-mi va spune “privește, înger, către casă” vreodată.

III. somnambulii

dacă suntem mozaicuri și colaje prelucrate cu măiestrie
de mâna funambulescă a experienței,
bizari și melancolici, cu senzorii astupați de brumă,
atunci ne vom descuama în nopți ce vor conține frumusețea și textura unui monolog shakespearian
și totul va fi infinit de plăcut.

impulsurile neurale vor exploda în eflorescențe policolore,
chiar atunci când se va-ntâmpla la cognizione del dolore.

***

nu înțelegeți. dacă aș putea să rup toate acele cabluri și firicele
ce conectează eul la spirit,
aș face-o fără ezitare,
căci e îndeajuns de mult albastru ca să amețească lumea.

e ceva adevărat și în asta.
și, totuși, norii…

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.