Povestirile lui Teodor Hossu-Longin din volumul 13, cu noroc – Crima și alte povestiri (Editura Paralela 45, 2018), amintesc de universul unui tablou al lui Paul Gauguin, sugestiv intitulat, De unde am venit? Cine suntem noi? Unde mergem?, în care, întinși pe o pajiște, se află oameni surprinși în diverse poziții, făcând gesturi care pot sugera apropierea sau depărtarea, stima de sine sau vulnerabilitatea propriului corp în raport cu ceilalți sau cu peisajul.

O poveste picturală care arată omul, animalul sau natura, dezbrăcați de orice preconcepție sau tipar, uniți printr-un efort continuu de apropiere și recunoaștere a propriilor limite, neputințe sau, dimpotrivă, a unor elanuri de explorare a spațiului bogat în semnificație și aventură. Într-o asemănătoare atmosferă, textele lui Teodor  evoluează în registrul cotidianului, în care sunt vizate sectoare ale socialului divers, de la cel al unor situații comice, hilare, până la cel al unei colectivități marcate de schimbări societale și identitare.

În prim-plan se află individul însingurat/înstrăinat, care nu își găsește un loc sau, neînțeles de semenii săi, se retrage într-un turn de fildeș al suspiciunii vizavi de mișcările vieții rutiniere, expuse în lumina, uneori crepusculară, a comediei umane.

Aproape fiecare text în parte este un caleidoscop de moravuri, caractere și situații comice sau grave, construit pe două coordonate-  avem întâmplarea propriu-zisă, bazată pe o intrigă reală sau imaginară, și  ultima parte care vine cu o schimbare bruscă în ordinea firească a întâmplărilor; care deturnează traiectoria evenimențială de până acum, conferind povestirii, o aură amuzantă, jovială, de un umor acid, extrem de abil orchestrat în direcția surprinderii laturii absurde a întâmplărilor. Astfel, de cele mai multe ori, finalul rămâne deschis interpretării.

În prima povestire, un tată foarte sever și încremenit în anumite prejudecăți, hotărât,  încearcă să îi explice soției sale de ce nu îi permite, sub nicio formă, fiicei lor adolescente, destul de dezvoltate pentru vârsta ei, plecare într-o excursie, alături de colegi și de profesori. Mai mult decât atât, acesta decide să o căsătorească pe fată, fără a cere sfatul nimănui, cu un băiat provenit dintr-o familie mai înstărită. Spre surpriza sau stupoarea celor doi părinți, după ce fata află de intențiile tatălui, cu un calm desăvârșit, statuar parcă, îi anunță pe aceștia că, deja, se află într-o relație cu altcineva, mai exact, cu propria ei colegă.

În altă parte, un preot tânăr este surprins mergând spre biserică, după ce, în noaptea precedentă, fusese implicat într-o altercație de amploare, în urma căreia au existat victime. În paralel cu derularea drumului până la biserică și întâlnirea cu enoriașii, cărora acesta li se adresează cu smerenie și seriozitate, se desfășoară monologul interior al preotului, din care aflăm pasiunea lui pentru box, implicarea în tot felul de lupte de stradă și împăcarea fragilă, dar destul de comică, dintre preoție și haiducie. După ce a intrat în altar și se pregătește pentru săvârșirea slujbei, îi sună telefonul, răspunde, iar tatăl său, preot și el, care se afla la celălalt fir, îl anunță cu îngrijorare că o rudă de-a lor care tocmai sosise în oraș cu o zi în urmă, fusese implicată într-o bătaie și se afla la spital, în stare gravă. Preotul cel tânăr încremenește, simte o durere și mai mare în mâna rănită, făcând imediat legătura dintre lupta la care participase aseară și, iată, victima pe care o făcuse el și care îi era, chiar rudă.

Arta narativă vizează, de cele mai multe ori, firescul întâmplărilor cotidiene, într-o manieră cât se poate de veridică, scoțând în evidență, dincolo de orice împrejurare amuzantă sau gravă, marea trăncăneală, deliciul sarcastic al personajelor de a-și da cu părerea despre orice și oricine, de a vorbi cu și fără argumente, de a perora și a bălmăji, în dulcele spirit caragialesc, doar ca să treacă timpul, în dauna oricărui respect de sine ori față de celălalt. Naratorul, într-o manieră teatrală și urmând cuvintele lui Socrate (,,Vorbește ca să te cunosc”),  își lasă personajele să facă un pas în față, să își dea jos măștile și să vorbească neîntrerupt, singuri sau în preajma unor alți parteneri. În alte cazuri, monologul lor frizează, într-o notă de sinceritate fadă, artificialul și derizoriul propriilor existențe. În povestirea Taximetristul, șoferul unui taxi, prototipul unui băiat de cartier, ajuns la un moment de mare pseudo-înțelepciune vizavi de viața și de situația sa financiară, destul de precară, se pregătește să iasă din tură. Chiar în acel moment îi apare un client care cere să îl ducă în cealaltă parte a capitalei. Acesta din urmă, ca fire și concepție de existență, este opusul șoferului. Între cei doi se încheagă un dialog în contradictoriu, pe de o parte, conspiraționist, pe de altă parte, destul de incoerent din partea șoferului care are acea viziune catastrofică asupra vieții politice românești.

În Ștefana, text ce amintește de prozele unor Florin Lăzărescu sau Radu Pavel Gheo, dar și de eroine ca Fefeleaga sau Mara, naratorul dezvăluie, în același registru al unui realism autohton și cinematic, cu destule accente sociopate, viața Ștefanei, o femeie simplă, însă altruistă și oarecum resemnată cu propria existență. Ea se scoală în fiecare dimineață, foarte devreme, face o navetă complicată, schimbând două mijloace de transport, merge la o aristocrată în vârstă, în capitală, unde face curat, apoi, la întoarcere intră în conflict cu vânzătorii care îi oferă bărbatului ei băutură pe datorie. Aflăm, astfel, de surghiunul pe care îl trăiește femeia și din care nu are puterea și nici dorința de a se rupe, trăind alături de un bărbat alcoolic. Finalul se încheie într-o notă sordidă, prezentându-i pe mai mulți bărbați ale căror femei se sacrifică pentru familie, cu toții așteptând să vină acestea, să le ia, sub diverse pretexte, ultimul ban și să îl cheltuie aiurea. Chiar dacă violența fizică nu este prezentă, promiscuitatea planează în aer, ca un duh al neputinței și al degradării.a Atmosfera destul de încordată și de cenușie proiectează un mediu violent în sine, din nefericire, tentacular, aflat la periferia idealurilor și a valorilor umane.

Într-un text care amintește de atmosfera din Gaițele lui Kirițescu sau de universul călinescian al lui moș Costache Giurgiuveanu, un ginere se află într-un restaurant, aranjând cu mare fast și cu o cheltuială însemnată, pomana soacrei sale care nici nu murise încă. Aceasta se afla însă pe patul de spital și a lăsat cu limbă de moarte ca, după ce va trece în neființă să i se organizeze o pomană pe cinste, la care să ia parte toți vecinii și toți cunoscuții. Tevatura la care se supun ginerele și soția acestuia, are un sens, în cazul destul de incert în care bătrâna moare și le rămâne lor întreaga avere. Numai că, în timpul mesei la care s-a adunat puhoi de lume, doctorul îi sună pe cei doi, anunțându-i că bătrâna și-a revenit complet, parcă renăscuse a doua oară!  

De asemenea, nu lipsesc festinurile, descrise într-o notă de bonomie și jovialitate aparte, care subliniază pitorescul savuros, uneori pantagruelic, al unor secvențe care aduc în prim-plan bucuria ori plăcerea vânatului, a gătitului sau, pur și simplu, a mâncatului, perceput ca un act esențial în mecanismul inter-relațional sau cultural al lumii tranziției.

În celălalt volum cuprins în cartea de față, Crima și alte povestiri, câteva texte de referință, cum ar fi Crima, Fluturele sau Iluzia, prezintă întâmplări sau experiențe personale, traumatice, îmbinate cu elemente onirice sau fantastice care amintesc de atmosfera prozelor lui Haruki Murakami. Personajele, firi neadaptate, unele dintre ele, spirite rebele, trăiesc mai mult într-o lume fictivă și, de aceea, capătă o aură problematică. Ele aparțin unei realități mult prea materiale, aplatizate sau banalizate, și se confruntă cu situații limită care, fie înlesnesc o cunoaștere de sine, dureroasă, fie, prin intermediul monologului, încearcă să pătrundă sau să modifice realitatea, într-un ritm frenetic, dictat de legile imaginației și ale insolitului: ,,Doream să nu mai percep timpul, să comprim realitatea, să clipesc și să zăresc filele calendarului cum se desprind, una după alta, într-un ritm nebun” (Iluzia).

Lumea surprinsă în cartea de față se află într-un continuu flux de locuri, fapte sau personaje care încearcă să își creeze propriul confort, ideal sau material, într-un univers încă decăzut în blazarea și marasmul rămas în urma prăbușirii comuniste. O lume căreia literatura lui Teodor îi conferă o spontaneitate spectaculară și un dinamism al umanului cu sau fără mască.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.